Lucrarea monografică „Witchcraft in Romania”, apărută la Palgrave Macmillan 2022 și semnată de două cadre didactice ale Universității Babeș-Bolyai, Ștefana și Ioan Pop-Curșeu, reprezintă prima sinteză despre vrăjitorie în România, publicată la o editură de prestigiu. Ea umple un gol în bibliografia de limbă engleză și constituie o punte culturală datorită faptului că spațiul românesc este – inclusiv pe terenul vrăjitoriei – unul al confluențelor și al intersectării de fenomene, unele specifice lumii ortodoxe sud-est-europene, altele caracteristice lumii occidentale.
Lucrarea era imperios necesară din cel puțin două motive. Pe de o parte, există pe plan internațional un interes pentru ce înseamnă vrăjitoria în România, însă respectivul interes nu îmbracă întotdeauna forme logice și nu se hrănește din cercetări științifice serioase, ci mai degrabă din interpretări senzaționaliste și romanțate. Pe de altă parte, în contextul dezvoltării studiilor de istorie a vrăjitoriei la nivel european, colecția Palgrave Historical Studies in Witchcraft and Magic a arătat, grație coordonatorilor Willem de Blécourt, Owen Davies și Jonathan Barry, deschidere față de țări din estul Europei, publicând lucrări ca Witchcraft in Early Modern Poland 1500-1800 (2013), de Wanda Wyporska, și Witchcraft and Demonology in Hungary and Transylvania (2017), volum colectiv editat de Gábor Klaniczay și Éva Pócs. Această din urmă carte, care încearcă să înglobeze în câmpul său de interes și Transilvania, este un volum cu merite reale, însă rămâne doar o culegere de studii destul de disparate, care nu reușește să ofere cititorilor o viziune de ansamblu asupra fenomenelor studiate.
Un pariu asumat
Viziunea de ansamblu este tocmai pariul pe care și-l asumă (și am putea spune chiar că îl câștigă) Ștefana și Ioan Pop-Curșeu. În „Witchcraft in Romania”, nevoia de a construi o perspectivă cât mai generală, dar și mai justă, precum și cea de a prezenta fapte cât mai relevante a impus o cântărire atentă a materiei, o selecție riguroasă a faptelor supuse analizei și o structurare logică a prezentării. Cei doi autori au adoptat o compoziție în două părți aproximativ egale ca dimensiune și simetrice din punct de vedere tematic, la fel ca într-un diptic religios medieval. Punctul de sutură între cele două părți ale dipticului este ideea că vrăjitoria a fost percepută ca un risc social semnificativ, atât de autoritățile laice și religioase care impuneau modelele de conduită general acceptată, cât și de cei care o practicau ori de cei cărora li se părea că au nevoie de ea. În această ordine de idei, în jurul vrăjitoriei s-a articulat un discurs al respingerii și al condamnării, dar și al acceptării tacite și vinovate, cu consecințe practice și simbolice semnificative: aici se găsește unul dintre centrii nervoși ai cărții scrise de Ștefana și Ioan Pop-Curșeu.
Prima parte se axează pe o prezentare a cazurilor reale de vrăjitorie ce au lăsat urme în istorie între secolele XV-XIX. Se adoptă, în ideea unei armonizări metodologice și de conținut cu cele mai respectabile cercetări occidentale, o logică inspirată din lucrările semnate de Julio Caro Baroja, Jeffrey B. Russell, sau Brian P. Levack. Acestea pleacă de la studiul atent al legislației care condamna vrăjitoria și al tratatelor de demonologie, continuă cu o analiză a proceselor și execuțiilor, sfârșind cu panoramarea criticilor iluministe ale superstițiilor. Autorii cărții de față arată că legislația ortodoxă, ce prevedea numai pedepse canonice pentru vrăjitori și vrăjitoare, e principala explicație pentru numărul mic de victime din procesele ce au avut loc sporadic în Țara Românească și Moldova, alături de slăbiciunea instituțiilor punitive laice. Într-adevăr, chiar dacă există numeroase consemnări despre credința în vrăji în aceste provincii românești, la ora actuală se cunosc doar un proces din Moldova și în jur de douăzeci din Valahia, cu doar două condamnări la moarte. Cazul Ardealului e diferit, fiindcă aici românii au fost parte a unui alt fel de sistem juridic. Dacă în chestiuni religioase interne, românii ardeleni se ghidau după coduri legislative importate din Țara Românească, în multe cazuri de drept civil ei se supuneau la prevederile din Approbatae și Compilatae Constitutiones sau din Tripartitul lui Werbőczi. Împotriva lor s-au îndreptat adesea acuzații de vrăjitorie, investigate de autoritățile comitatense ori de cele din orașele libere regești sau din scaunele săsești. În Witchcraft in Romania se realizează cea mai închegată descriere a prezenței românilor transilvăneni în procesele intentate pentru vrăjitorie. Ca o contrapondere simbolică pentru vânătoarea de vrăjitoare de aici, trebuie subliniat că în cultura română critica superstițiilor s-a articulat tot în Transilvania, în scrierile reprezentanților Școlii Ardelene, la cumpăna dintre veacurile XVIII și XIX.
Vrăjitoare „reale”, ruguri „metafizice”
Partea a doua a cărții pleacă de la constatarea că Biserica Ortodoxă a aprins, totuși, ruguri unde au ars numeroase vrăjitoare și câțiva vrăjitori. Ele n-au fost reale, ci metafizice: s-au manifestat în râurile de foc ale Judecăților de Apoi pictate pe zidurile lăcașurilor de cult sau în icoane. Și această parte a cărții cuprinde un capitol despre texte, dar nu mai este vorba de pravile și alte scrieri legislative, ci de apocrife eschatologice (Viața Sf. Vasile cel Nou, Apocalipsa Maicii Domnului), unde se vorbește – printre altele – de pedepsirea vrăjitoriei în lumea de dincolo, după procesele post-mortem la care celor decedați li s-au cântărit faptele bune și păcatele. Douăzeci și una de imagini grăitoare, fotografiate de autorii înșiși din pictura religioasă românească, în care se îmbină interesul istorico-antropologic cu cel artistic, îi invită pe cititori la o fascinantă călătorie în timp.
Scrisă limpede și organizat, într-o engleză fluentă, „Witchcraft in Romania” se adresează atât unui public de specialiști, de savanți, cât și simplilor cititori dornici să se informeze coerent despre vrăjitoria românească dincolo de discursul literaturizant care învăluie îndeobște fenomenul în cauză.
Lasă un răspuns