În timp ce agricultura industrială transformă Europa într-un teritoriu uniform, România încă ascunde locuri unde natura și oamenii conviețuiesc în ritmuri vechi, sustenabile.
Biologul Tibor Hartel descrie aceste peisaje drept regiuni cu „valori culturale și naturale excepționale” în care tradițiile, biodiversitatea și cunoștințele locale nu au dispărut încă.
Cercetătorii le numesc refugii bioculturale, un concept apărut acum aproximativ un deceniu. Ele includ:
- specii native caracteristice satului european
- soiuri tradiționale de plante, rase vechi de animale
- practici agricole cu impact redus asupra mediului
- cunoaștere ecologică transmisă între generații
Hartel explică faptul că ideea pornește din ecologie: asemenea refugiilor glaciare care au salvat viața în perioadele de îngheț, satele tradiționale pot deveni puncte de regenerare pentru zonele unde industrializarea a șters aproape tot ce era viu și autentic.
Aceste locuri sunt, practic, laboratoare vii, în care știința poate observa funcționarea unei relații echilibrate între om și natură. Dovadă este interesul specialiștilor din țări precum Anglia, Germania sau Suedia care vizitează România tocmai pentru a înțelege cum arată un peisaj rural sănătos.
Totuși, comunitățile care întrețin acest patrimoniu sunt, adesea, vulnerabile: marginalizate social, cultural și economic, riscând să piardă tocmai valorile care le diferențiază.
Pentru biolog, salvarea acestor locuri nu înseamnă doar conservarea unei nostalgii rurale. Este o investiție în reziliența viitorului, pentru că refugii bioculturale pot ghida Europa către un model sustenabil de folosire a resurselor și de adaptare la schimbările climatice.
Lasă un răspuns