Un nou studiu publicat în Nature arată că încălzirea climatică nu modifică uniform vegetația Europei. Pădurile, pajiștile și vârfurile alpine reacționează diferit, iar cele mai dramatice schimbări apar în zonele montane înalte, unde plantele adaptate la frig par să cedeze teren mult mai repede.

Cercetarea a analizat peste 6.000 de parcele de vegetație din Europa, urmărite pe intervale foarte lungi, de la 12 până la 78 de ani, pentru a vedea cum se schimbă în timp compoziția comunităților de plante. Ideea centrală este cea de termofilizare: pe măsură ce temperaturile cresc, speciile iubitoare de căldură devin mai frecvente, iar cele adaptate la frig pierd teren.

Rezultatul cel mai puternic al studiului este contrastul dintre ecosisteme. În păduri și pajiști, cercetătorii au observat semne de termofilizare, dar acestea au fost relativ reduse. În schimb, pe culmile alpine, schimbarea a fost mult mai pronunțată, ajungând până la un nivel de cinci ori mai mare decât în celelalte două tipuri de ecosisteme analizate.

Această diferență contează enorm. În pajiști, încălzirea pare să favorizeze mai ales extinderea speciilor care preferă temperaturi mai mari. În zonele alpine, însă, tabloul este mai sumbru: schimbarea este alimentată în special de declinul plantelor adaptate la frig. În păduri, cele două procese se combină: unele specii reci se retrag, iar altele, mai adaptate la temperaturi ridicate, devin mai prezente.

Autorii studiului constată că munții devin unul dintre cele mai sensibile locuri în care se vede efectul încălzirii globale asupra lumii vii. Pe un vârf alpin, plantele de frig nu prea au unde să „fugă”. În câmpie sau în pădure, schimbările se pot distribui pe suprafețe mai largi. În zona alpină, însă, spațiul de refugiu este limitat. De aici și riscul ca unele comunități de plante specializate să intre într-un declin accelerat. Aceasta este o inferență susținută de rezultatele studiului, care arată retragerea mai accentuată a speciilor reci de pe culmile montane.

Autorii discută și despre așa-numitul „decalaj climatic”. Termenul descrie situația în care vegetația nu reușește să țină pasul cu viteza încălzirii climatice. Cu alte cuvinte, clima s-a schimbat deja, dar comunitatea de plante încă nu s-a reorganizat complet. Studiul arată că astfel de decalaje climatice s-au acumulat semnificativ în păduri și pe vârfurile alpine, în timp ce în pajiști ele sunt mai reduse. Mai mult, aceste decalaje cresc odată cu schimbările de temperatură observate la scară regională.

Asta înseamnă că unele ecosisteme par încă relativ stabile doar la prima vedere. În realitate, ele pot fi deja „în întârziere” față de noua climă, iar acest decalaj poate pregăti schimbări mai bruște în anii următori. Universitatea din Exeter, una dintre instituțiile implicate în comunicarea rezultatelor, subliniază exact această idee: răspunsul plantelor la încălzire este inegal, iar unele habitate sunt mult mai vulnerabile decât altele.

Studiul are și o miză mai largă. El sugerează că nu putem vorbi despre „răspunsul vegetației la schimbările climatice” ca despre un fenomen unic și uniform. Pădurile, pajiștile și vârfurile alpine urmează trasee diferite. Asta înseamnă că și politicile de conservare ar trebui gândite mai nuanțat: ce funcționează pentru o pajiște nu va funcționa neapărat pentru o pădure sau pentru flora de pe culmile montane. Aceasta este o concluzie derivată din contrastul clar al rezultatelor între cele trei tipuri de ecosisteme.

Astfel, concluzia articolului din Nature este că încălzirea globală nu schimbă doar temperatura aerului, ci rescrie lent componența ecosistemelor. Iar dacă vrem să vedem unde se petrece una dintre cele mai rapide și mai vizibile transformări, trebuie să privim spre înălțimile alpine ale Europei, acolo unde „plantele frigului” încep să piardă cursa cu o climă tot mai caldă.