În ultimii ani, multe studii au arătat că temperaturile mai ridicate și concentrațiile crescute de dioxid de carbon pot prelungi sezonul de vegetație în multe regiuni ale lumii, mai ales din emisfera nordică. Pe scurt, plantele încep să crească mai devreme, rămân active mai mult timp și, în unele cazuri, par mai „verzi” atunci când sunt privite din satelit.

Un studiu publicat în 20 aprilie în Nature Communications atrage însă atenția că această imagine optimistă trebuie nuanțată serios: ozonul de la nivelul solului, un poluant produs de activitățile umane, poate reduce o parte din acest câștig.

Este important să spunem din capul locului că nu vorbim despre stratul de ozon din atmosfera înaltă, cel care ne protejează de radiațiile ultraviolete. Aici este vorba despre ozonul troposferic, aflat aproape de suprafața Pământului, unde devine un poluant nociv atât pentru sănătatea umană, cât și pentru plante. Autorii noului studiu au vrut să afle cât de mult influențează acest tip de poluare fenologia plantelor – adică ritmul lor sezonier de viață – și gradul de „înverzire” observat prin satelit.

Folosind observații de la sol despre ozon și mai multe seturi de date satelitare, cercetătorii au arătat că ozonul de suprafață scurtează semnificativ sezonul de vegetație. Mai exact, el tinde să întârzie începutul sezonului și să grăbească finalul lui. În același timp, reduce și „verdele” sezonier al vegetației, măsurat prin indicatori satelitari precum Enhanced Vegetation Index. Cu alte cuvinte, chiar dacă încălzirea și CO₂-ul împing unele ecosisteme spre un sezon mai lung și o activitate vegetală mai intensă, ozonul acționează în sens opus și erodează o parte din acest efect.

Aceasta este miza reală a studiului: nu spune că vegetația nu mai beneficiază deloc de schimbările de mediu, ci că o parte din avantajul aparent poate fi diminuată de poluare. Iar acest lucru contează enorm, fiindcă plantele și pădurile nu sunt doar decorul verde al planetei, ci și unul dintre marile „rezervoare” naturale care absorb carbon din atmosferă. Dacă vegetația are un sezon activ mai scurt și o activitate fotosintetică redusă, atunci și capacitatea ei de a stoca carbon poate avea de suferit. Autorii subliniază explicit că reglarea ozonului de la suprafață este importantă pentru sănătatea vegetației și pentru maximizarea potențialului de sechestrare a carbonului.

Studiul mai arată și că efectele nu sunt uniforme peste tot. Ele variază în Statele Unite, Europa și China, ceea ce sugerează că relația dintre ozon și vegetație depinde de contextul regional, de climă, de tipurile de ecosisteme și de intensitatea poluării. Așadar, nu avem o singură poveste globală simplă, ci un fenomen care se manifestă diferit de la o regiune la alta.

Privind spre viitor, autorii au modelat și un scenariu pentru anul 2050, în condițiile traseului climatic SSP5-8.5. Rezultatul este sobru: creșterea continuă a ozonului de suprafață ar putea reduce prelungirea sezonului de vegetație indusă de încălzire cu 2 până la 4 zile, ar putea scădea valoarea maximă a indicelui de vegetație cu 0,4% până la 8,3% și ar putea reduce vegetația acumulată pe întreg sezonul cu 1,0% până la 5,6%. Procentele pot părea modeste la prima vedere, dar la scara ecosistemelor continentale ele pot avea consecințe importante.

Concluzia este simplă și importantă: nu orice semn de „înverzire” a planetei trebuie citit automat ca o veste bună și suficientă. Chiar și acolo unde clima mai caldă și CO₂-ul favorizează aparent creșterea vegetației, poluarea cu ozon poate submina o parte din acest câștig. Iar asta înseamnă că discuția despre climă și natură nu poate fi separată de discuția despre calitatea aerului.

Studiul transmite un mesaj foarte actual: atunci când evaluăm cât de bine poate vegetația să atenueze schimbările climatice, nu este suficient să ne uităm doar la temperatură și la dioxidul de carbon. Trebuie să luăm în calcul și poluanții care slăbesc sănătatea ecosistemelor. O planetă mai verde pe imagini satelitare nu este automat și o planetă mai sănătoasă.