Pasărea-clopot cu gâtul gol și seriema cu picioare roșii depășesc 120 de decibeli, nivelul unui ciocan pneumatic, arată prima măsurătoare de această anvergură a amplitudinii vocale la păsări, publicată în revista Evolution.
Păsările produc cele mai puternice semnale sonore dintre toate vertebratele terestre. De ce unele cântă mult mai tare decât altele a rămas însă o întrebare fără răspuns, în bună parte pentru că datele lipseau. João C. T. Menezes și Jeffrey Podos, de la University of Massachusetts Amherst, au măsurat amplitudinea a 123 de specii, dintre care 113 nu mai fuseseră niciodată catalogate din acest punct de vedere.
Rezultatul cel mai mediatizat e o schimbare în clasamentul celor mai zgomotoase păsări din lume. Autorii spun însă limpede că recordurile sunt un produs secundar. „Ne interesa o întrebare destul de elementară, care e încă deschisă, pentru că știm atât de puține despre amplitudine”, spune Menezes. „Voiam practic să aflăm de ce unele specii cântă mai tare decât altele.”
Un telemetru de golf și un sonometru de la protecția muncii
Motivul pentru care astfel de date lipseau ține de fizică. Intensitatea unui sunet scade cu distanța, așa că o măsurătoare înseamnă nimic dacă nu știi exact cât de departe se afla pasărea. O variantă ar fi capturarea exemplarelor și măsurarea în laborator, dar atunci pierzi comportamentul natural. „Trebuie să-ți pui bocancii în picioare”, spune Podos, care l-a însoțit pe Menezes pe teren.
Instrumentele potrivite au venit din două domenii fără legătură cu ornitologia. Telemetrele laser au fost dezvoltate pentru jucătorii de golf, care au nevoie să știe exact cât e până la țintă. Sonometrele portabile de rezoluție mare vin din zona protecției muncii. Combinate, ele permit măsurarea simultană a intensității și a distanței. Cei doi cercetători au fost printre primii care le-au adoptat, iar datele au fost strânse între decembrie 2018 și ianuarie 2025, în împrejurimile orașului Amherst din Massachusetts și în cinci state braziliene: São Paulo, Mato Grosso do Sul, Rio de Janeiro, Roraima și Amazonas.
De la o conversație la un ciocan pneumatic
Intervalul găsit între specii este de 58 de decibeli. La capătul de jos se află o specie de colibri, cu 64 de decibeli măsurați la un metru, adică nivelul unei conversații obișnuite. La capătul de sus, 122 de decibeli, la o specie din familia cotingidelor.
Acolo se află pasărea-clopot cu gâtul gol, Procnias nudicollis, o pasăre din pădurea atlantică braziliană al cărei mascul, alb, cu o zonă de piele golașă albăstruie în jurul ochilor și pe gât, scoate un sunet metalic, ca un ciocan lovind o nicovală. Alături de ea, la același nivel, se află seriema cu picioare roșii, o pasăre de habitat deschis din America de Sud. Comparația propusă de Menezes pentru acest nivel este ciocanul pneumatic.
Cine e cea mai zgomotoasă pasăre din lume
Răspunsul depinde de criteriu. Recordul oficial, omologat de Guinness World Records, îi aparține din 2019 păsării-clopot albe din Amazonia, Procnias albus, cu 125,4 decibeli, măsurători făcute tot de Podos. Cele două specii nou intrate în discuție ocupă aceeași zonă de intensitate, iar departajarea lor e complicată de diferențele de metodă de măsurare și de variația între exemplare.
„Depinde de felul în care definești «tare», ceea ce arată cât de greu e de măsurat intensitatea”, spune Catherine Sheard, biolog evoluționist la Universitatea din Aberdeen, care nu a participat la studiu. Mai relevantă decât ierarhia internă a trioului e distanța față de restul. Următoarea clasată, pasărea numită screaming piha, se oprește în jurul a 116 decibeli, ceea ce face din primele trei o categorie aparte.
Corpuri mari, ciocuri largi și un „de ce” încă fără răspuns
Analizele filogenetice au găsit două trăsături care prezic amplitudini mari: dimensiunea corpului și lățimea deschiderii ciocului. Speciile mai mari au și musculatură mai masivă, ceea ce le-ar permite o compresie mai puternică a aerului. Explicația e plauzibilă, dar rămâne la nivel de corelație.
Partea care nu a funcționat e la fel de importantă. Capacitatea de zbor, densitatea habitatului și sistemul de împerechere nu au oferit explicații clare. Cu alte cuvinte, datele nu susțin o ipoteză ecologică sau evolutivă simplă despre la ce folosește un volum atât de mare. „Știm acum o parte din «cum», corpuri mai mari și ciocuri mai late, dar nu am descoperit încă «de ce»”, spune Menezes. „Probabil ne trebuie mult mai multe date, de la mult mai multe specii.”
Un ultim rezultat, formulat de Menezes ca intuiție, nu ca măsurătoare: pare să existe un plafon în jurul valorilor de 120-125 de decibeli pentru animalele terestre. Dacă e așa, nu vor mai apărea păsări mult mai zgomotoase, dar vor mai apărea specii care intră în aceeași categorie.
Timp de decenii, cât de tare cântă o pasăre a fost o impresie, nu o cifră. Două instrumente împrumutate din golf și din protecția muncii au transformat impresia în date pentru 123 de specii. Întrebarea de ce unele dintre ele țipă cât un ciocan pneumatic a rămas, deocamdată, deschisă.
Sursă: João C. T. Menezes, Jeffrey Podos — University of Massachusetts Amherst (SUA). „Evolutionary drivers of vocal amplitude in birds”, Evolution, 29 septembrie 2026. DOI: 10.1093/evolut/qpag153
Lasă un răspuns