Cu telescopul spațial James Webb, astronomii au urmărit 11 ore cea mai rece pitică brună cunoscută, la 7,5 ani-lumină de noi. Spectrele arată semne că norii ei de apă, aflați la altitudine mare, se îngroașă și se subțiază pe măsură ce obiectul se rotește.
Piticele brune sunt prea masive ca să fie planete și prea mici ca să devină stele, așa că strălucesc slab cu căldura rămasă de la formare. Obiectul studiat, WISE 0855, are circa 265 de kelvini, adică minus 8 grade Celsius, deci este mai rece decât suprafața Pământului. Are de circa două ori masa lui Jupiter și aproape aceeași dimensiune. Echipa condusă de Brittany Miles, de la Observatorul Steward al Universității din Arizona, a postat lucrarea pe arXiv pe 17 septembrie, cu mențiunea că a fost acceptată la The Astronomical Journal. Universitatea a anunțat rezultatul pe 8 octombrie.
Unsprezece ore de observații
Astronomii au folosit spectrograful NIRSpec al telescopului Webb, în infraroșu, la rezoluție medie, și au făcut un spectru la fiecare 15 minute, timp de 11 ore. Au acoperit lungimi de undă între 2,87 și 5,27 microni. Spectrul arată cât din lumină este absorbit de fiecare gaz și de nori, deci permite separarea efectelor chimiei, temperaturii și norilor.
Înainte de Webb se aveau doar măsurători de luminozitate totală, care amestecau toate aceste efecte, spune Miles. Pe măsură ce obiectul se rotește, în față apar alte zone, cu alt strat de nori și altă temperatură, ca un mozaic de zone mai calde și mai reci. Mark Marley, coautor la Universitatea din Arizona, compară atmosfera cu un ecran de plasă: lumina trece printr-un ecran care filtrează o parte din ea, iar ecranul se schimbă.
Doi factori care se schimbă
Cel mai variabil semnal din spectru vine de la monoxidul de carbon, a cărui absorbție se modifică cu până la 10% între cele mai joase și cele mai înalte valori, la unele lungimi de undă. Variațiile monoxidului de carbon și ale fosfinei sunt corelate între ele. Autorii spun că ele vin din straturi mai adânci ale atmosferei, de unde căldura interioară ridică gazele spre suprafață, ca într-o oală cu supă. Procesul se numește chimie de dezechilibru și este cunoscut și de pe Jupiter.
Variațiile norilor de apă apar mai sus, la presiuni mai mici. Comparația cu modelele atmosferice arată, după preprint, dovezi pentru nori de apă în petice. Comunicatul universității vorbește despre prima confirmare directă a unor nori de apă care se îngroașă și se subțiază pe o lume apropiată.
De ce contează pentru planete
Echipa spune că aceeași fizică a convecției, a norilor și a chimiei, care guvernează Jupiter, funcționează și pe această lume izolată. Dacă fizica este universală, ea se aplică și exoplanetelor gigant pe care Webb începe să le studieze. „Chiar dacă piticele brune nu sunt planete adevărate, se comportă ca planetele”, spune Miles.
Autorii vor mai multe ore de observații cu Webb pentru a preciza rotația obiectului și mișcările tridimensionale ale atmosferei sale.
Webb a prins, la 7,5 ani-lumină, semne că vremea de pe o lume rece și izolată se schimbă în câteva ore: norii de apă se îngroașă și se subțiază, iar gazele din adânc urcă și coboară. Rezultatul este încă un preprint acceptat la o revistă, deci poate fi precizat până la publicarea finală.
Sursă: Brittany E. Miles, James Mang, Caroline V. Morley, Andrew J. I. Skemer et al. (27 de autori) — Observatorul Steward, Universitatea din Arizona, și alte instituții — „Water Cloud and Chemical Modulations in the Coldest Brown Dwarf”, preprint arXiv (17 septembrie 2026), acceptat la The Astronomical Journal, DOI: 10.48550/arXiv.2609.20664




Lasă un răspuns