Despre femininul funcțiilor și locul femeilor în funcțiile de decizie: ce spun limba, cifrele și cercetările

Recenta dispută despre titulatura ministrei Culturii privește și altceva decât gramatica: cât de tare sunt ancorate în mentalitatea noastră stereotipurile de gen. Feminine ca „rectoră” sunt atestate în presă de 121 de ani, dar femeile sunt și astăzi destul de puține în funcțiile de decizie. Cum spargem cercul: atitudinile pot ține femeile departe de funcții, iar absența lor din funcții poate întreține atitudinile.

În toamna anului 2026, s-a stârnit o dezbatere care multora li s-a părut inutilă, superfluă: ministru sau ministră, dacă funcția este ocupată de o doamnă? Chiar și faptul că au existat reacții critice față de abordarea acestui subiect arată cât de puțin suntem dispuși să acordăm atenție unor chestiuni care țin de statutul femeii în România.

În zilele acelea, când se discuta despre inițiativa ministrei Culturii, Ioana Ciocan, de a lămuri instituțional problema, profesoara Mihaela Miroiu a povestit pe Facebook într-o postare cum pe vremea când era decană a Facultății de Științe Politice de la SNSPA, primea scrisori adresate „domnului decan Mihaela Miroiu”. „În 1998 aveam dispute personale cu Ministerul Educației care îmi trimitea depese adresate Domnului decan Mihaela Miroiu”, rememorează profesoara.

Prenumele era feminin, titlul – masculin. Gramatica ar putea explica alegerea, pentru că masculinul denumește funcția indiferent cine o ocupă. Nu explică însă de ce un titlu la masculin poate părea singurul firesc pentru o funcție de conducere. Cercetările din alte limbi arată că forma titlului influențează felul în care sunt percepute femeile din aceste funcții, iar în România femeile ocupă rar astfel de funcții.

Ioana Ciocan, ministra Culturii în Guvernul învestit pe 20 octombrie, a ales să i se spună „ministră”, deși știe că DOOM3 marchează forma ca fiind „colocvială”. Explicația ei: sunt atât de puține femei în politică încât ele trebuie marcate, „să le marcăm pe cele care fac acest efort suplimentar”, a spus ea.

Ce a răspuns Institutul de lingvistică

Publicul de pe Facebook s-a grăbit să o „ajute”, primind numeroase replici care o corectau, așa că Ministerul Culturii a cerut în mod oficial opinia competentă a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”. Răspunsul a fost postat pe 3 noiembrie pe pagina de Facebook a Institutului sub semnătura lui Alexandru Nicolae. Potrivit acestuia, forma „ministră” poate fi folosită în vorbire și în texte informale, iar preferința persoanei contează.

Pentru acte, adrese și documente oficiale, Institutul recomandă deocamdată „ministru”, care denumește funcția indiferent cine o ocupă. Recomandarea poate fi reevaluată dacă, în timp, se schimbă uzul.

Din răspuns reiese că în DOOM3 „ministră” are marca „colocvial”. „Decană”, „deputată”, „președintă” și „ingineră” nu au nicio marcă, iar „rectoră” e înregistrat ca formă rară. Celor care au corectat-o pe Facebook li s-a dat dreptate doar în parte: ministra nu greșește, dar într-un document oficial ar trebui folosită forma încetățenită.

„Rectora” de la 1905

În 13 octombrie 1905, ziarul Dimineața dădea știrea că o tânără de 22 de ani fusese numită „rectoră” a unei universități. Vestea venea din afara României, dar cuvântul era tipărit în românește. Cea mai veche atestare a lui „rectoră” a găsit-o lingvista Rodica Zafiu, care a căutat în presa veche feminine pe care le credem recente. Rezultatele au fost publicate în săptămânalul Dilema, în ianuarie 2025.

Un alt ziar, Scânteia Tineretului, scria la 26 noiembrie 1952 despre academiciana Raluca Ripan, „rectoră a Universității din Cluj”. Aici cuvântul numea o femeie care conducea o universitate din țară.

„Decană” apare în Timpul, în 1892, și în Familia, în 1893, dar mai ales în sintagma „decană de vârstă”, adică un feminin care vine odată cu anii, nu cu funcția. Dicționarul limbii române literare contemporane, din 1955–1957, înregistrează totuși femininul. „Rectoriță” apare târziu, rar și de obicei între ghilimele. Sufixul -iță seamănă cu diminutivul și poate aduce o nuanță afectivă sau peiorativă. Forma în -ă e neutră și apăruse firesc, pentru „rectoră” și „prorectoră”.

Formele în -ă existau deci de mai bine de un secol și erau neutre, așa că marca din dicționar nu se explică prin lipsa lor. Nici uzul de azi nu urmează o regulă. Redacția Edupedu o numește pe Ligia Deca, ministra Educației, când „ministră”, când „ministru”, în articole diferite. Ministra însăși, la lansarea Îndreptarului ortografic, în fața lingviștilor, a spus despre sine astfel: „ca ministru al educației, mă bucur…”. Purtătoarea ei de cuvânt, anunțându-și demisia, i se adresa cu „doamnei ministru”, formula tradițională de adresare.

Dacă institutul de lingvistică a spus că recomandarea poate fi reevaluată dacă se schimbă uzul, iată că uzul este, deocamdată, împărțit.

De ce femininul rămâne o formă rară

O explicație posibilă ține de raritatea femeilor în funcțiile publice: un cuvânt pentru ceva ce se vede rar are puține șanse să devină uzual, așadar, limbajul exprimă o realitate discriminatorie față de femei.

Dovadă că „profesoară” nu mai surprinde pe nimeni, pentru că auzim cuvântul în fiecare zi. Însă, în România, demnitățile înalte sunt ocupate de femei mult mai rar decât în restul Uniunii.

Potrivit Eurostat, în 2025 România avea 22,0% femei în Parlament și 10,5% în Guvern, față de mediile europene de 33,6% și 31,9%. Cifrele sunt dinainte de Guvernul Niculescu, în care sunt doar două femei din 18 membri, 19 cu premierul.

Problema nu este doar a limbii române. Academia Franceză a adoptat în 2019 un raport despre feminizarea numelor de funcții. Raportul constată că feminizarea scade pe măsură ce urci pe scara socială: „ouvrière” (muncitoare) și „boulangère” (brutăreasă) sunt curente, titulaturile de rang înalt se feminizează mai greu. Tot potrivit lui, femeile din funcții înalte pot prefera forme ca „madame le ministre”, iar preferința lor trebuie respectată. Principiul este același pe care îl invocă Institutul, iar în cazul Ioanei Ciocan preferința merge spre feminin.

Cercetările din alte limbi arată că forma titlului contează, dar că efectul depinde de context. O echipă de la Universitatea din Bamberg a comparat două formule la 218 elevi din clasele a III-a și a IV-a. Unora li se dădea masculinul generic, „der Polizist”. Altora li se dădea perechea „die Polizistin/der Polizist”, pentru meserii considerate masculine. S-a măsurat cât de ușor își imaginează copiii femei în acele meserii și cât de încrezători sunt că le-ar putea face ei înșiși. Fetele care au primit perechea și-au imaginat mai ușor femei în acele meserii și au avut mai multă încredere. La băieți nu s-au văzut diferențe semnificative. Studiul privește însă perechea masculin/feminin, nu un feminin singur, deci seamănă doar aproximativ cu cazul „ministră”.

Un alt experiment german a obținut aproximativ 64.000 de evaluări de prestigiu pentru 106 ocupații, schimbând doar genul titlului. Titlurile feminine au primit mai puțin prestigiu, mai ales la ocupațiile dominate de bărbați. În poloneză, cercetări mai vechi au arătat că vorbitorii care foloseau feminine noi pentru titluri profesionale erau judecați mai aspru.

În germană, unde formele sunt uzuale, solicitantele care își spuneau cu titlu feminin erau socotite mai competente lingvistic și mai angajabile. Rezultatele sugerează că efectul depinde de cât de obișnuită este forma. Ar rezulta un cerc: puține femei în funcții, deci puține titluri la feminin, deci titluri care sună neobișnuit și sunt judecate mai aspru. Pentru limba română nu am găsit experimente asemănătoare, așa că în cazul „ministră” nu avem decât bănuieli care nu sunt în favoarea femininului.

Ce ne spun sondajele

În Eurobarometrul special despre stereotipurile de gen, cu cercetarea de teren făcută în ianuarie – februarie 2024, 60% dintre români au fost de acord că rolul principal al bărbatului este să câștige bani. Media europeană este de 42%. Analiza publicată de Friedrich-Ebert-Stiftung România notează că, în schimb, românii sunt mai puțin conștienți de discriminările din viața profesională și politică. Doar 28% cred că bărbații sunt tratați mai bine la serviciu (media UE: 51%), iar 48% că femeile sunt dezavantajate în politică (media UE: 54%).

Societatea românească nu respinge însă în bloc schimbarea: 42% dintre români socotesc că feminismul merge prea departe, sub media europeană de 45%, iar jumătate nu sunt de acord cu această afirmație. Diferența față de media europeană apare mai ales la ideea despre rolul bărbatului, unde convingerile tradiționale sunt mai puternice.

Afirmația	România	Media UE
Rolul principal al bărbatului este să câștige bani	60%	42%
Bărbații sunt tratați mai bine la serviciu	28%	51%
Femeile sunt dezavantajate în politică	48%	54%
Feminismul merge prea departe	42%	45%

Surse: Eurostat, comunicat din 5 martie 2026; analiza FES România, 6 martie 2026, a datelor din Eurobarometrul 545; componența Guvernului: Euronews România

Între aceste convingeri și faptul că femeile, jumătate din societate, ocupă sub un sfert din locurile din Parlament și două din cele 18 din Guvern, o legătură este plauzibilă.

Sondajul nu arată însă în ce sens funcționează: atitudinile pot ține femeile departe de funcții, iar absența lor din funcții poate întreține atitudinile.

Ioana Ciocan a motivat alegerea formei „ministra” prin numărul mic de femei din politică. Să reamintim faptul că guvernul în care conduce Ministerul Culturii are două femei din 19 membri.

---

Autor: S. G. Mărghitaș (sorin@stiintapentruviata.ro)