Dintre 141 de specii de păsări și mamifere care au avut sub 50 de exemplare în sălbăticie din 1950 încoace, 61% dintre cele ajutate direct de oameni au ajuns la cel puțin 100. Fără sprijin direct, 37% au dispărut, arată un studiu din Proceedings of the Royal Society B.

O idee veche din biologia conservării spune că o populație coborâtă sub un anumit prag intră într-o spirală: consangvinizare, pierdere de diversitate genetică, tot mai puțini descendenți. Ideea a influențat decizii de tip „triaj”, adică renunțarea la speciile cu șanse mici, ca banii să meargă către cele mai promițătoare. Donal Smith, de la Școala de Științe Biologice a Universității Monash din Australia, a condus o echipă din care fac parte și cercetători de la Societatea Zoologică din Londra, care a verificat ce s-a întâmplat în realitate.

Ce au numărat

Echipa a luat toate speciile de păsări și mamifere despre care se știe că au avut sub 50 de indivizi în sălbăticie, în orice moment din 1950 încoace, și a comparat istoricul lor de conservare cu starea de acum. Au intrat în analiză 141 de specii cu istoric suficient de bine documentat, pe parcursul a 75 de ani.

Dintre ele, 51 au primit acțiuni directe: controlul prădătorilor invazivi, refacerea habitatului, reproducerea în captivitate sau translocări. Dintre aceste 51, 61% au ajuns la cel puțin 100 de exemplare. Dintre speciile fără sprijin direct, 37% au dispărut, iar doar 2% au ajuns la 100 de exemplare.

Un exemplu și combinația care a mers cel mai bine

Un caz dat de Universitatea Monash este pasărea Lord Howe woodhen, din Australia, care a crescut de la 23 de exemplare, la sfârșitul anilor 1970, la peste 1.600 în prezent.

Rezultatele cele mai bune au venit când s-a combinat reducerea amenințărilor cu managementul direct al populației, potrivit agenției Xinhua, care a preluat comunicatul universității. Smith spune că, atunci când se rezolvă presiunile externe și se sprijină direct numărul de exemplare, populațiile mici arată „o capacitate izbitoare de refacere”.

Ce nu arată studiul

Autorii compară istoricul conservării cu starea actuală a speciilor, deci rezultatul este o asociere. Lucrarea notează că eforturile de conservare au fost distribuite inegal și nu aleatoriu. De aceea studiul, singur, nu poate dovedi că intervenția a fost singura cauză a refacerii.

Cercetarea acoperă doar păsări și mamifere. Coautorul Rohan Clarke, tot de la Monash, spune că riscurile genetice sunt reale, dar că renunțarea la o specie doar pentru că numărul ei pare prea mic este o greșeală. Și 100 de exemplare rămâne o populație mică: pragul folosit în studiu marchează refacerea, nu siguranța speciei.

Dintre speciile reduse la mai puțin de 50 de exemplare, cele ajutate direct s-au refăcut mult mai des decât cele lăsate singure: 61% față de 2%. Studiul arată o asociere, nu o cauză dovedită, dar sugerează că numărul mic de exemplare, singur, nu ar trebui să decidă renunțarea la o specie.

---

Sursă: Donal Smith, Rohan Clarke și colaboratori, Universitatea Monash (Australia) și Societatea Zoologică din Londra, „Inevitable fates? The recovery potential of small populations”, Proceedings of the Royal Society B, vol. 293, nr. 2082, 2026 (publicat online pe 4 noiembrie 2026), DOI: 10.1098/rspb.2026.2436

---

Ilustrație generată: o pasăre rară, într-o pădure subtropicală