Caracatițele pot trece prin găuri mai mici decât corpul lor, iar un studiu filmat într-un acvariu din Viena arată cum: în trei pași, când deschiderea e mai largă decât distanța dintre ochi, și în patru, când e mai îngustă.

Caracatițele nu au schelet, iar singura lor parte rigidă este ciocul. În natură, ele intră prin crăpături și găuri înguste, dar felul în care își trec întregul corp prin ele nu fusese descris pe etape. Wenci Xin, cercetător în inginerie mecanică la Universitatea Națională din Singapore, lucrează la roboți moi și a vrut să afle dacă mișcările urmează un tipar general. Xin spune că a fost surprins când a descoperit că strategia se schimbă odată cu mărimea deschiderii.

Cum a fost făcut experimentul

Echipa a folosit o placă din acril, cu o singură gaură reglabilă, care despărțea un acvariu în două. Au participat trei caracatițe comune (Octopus vulgaris) subadulte, prinse de pescari la La Ciotat, în Franța, și patru juvenile de Octopus maya, crescute din ouă. Toate au trăit la acvariul Haus des Meeres din Viena, în 2023 și 2024.

Mărimea găurii a fost raportată la distanța dintre ochii animalului, folosită ca reprezentare a capsulei cartilaginoase care protejează sistemul nervos central. O caracatiță a avut o gaură de 20 de milimetri, iar două au avut una de 30 de milimetri. Din 33 de încercări filmate, 30 au putut fi analizate. Imaginile au fost urmărite manual, cadru cu cadru, pentru fiecare braț.

Trei pași sau patru

Când gaura era mai mare decât distanța dintre ochi, caracatițele au trecut prin trei pași. Mai întâi, un braț străbate gaura și o testează. Apoi alte brațe trec dincolo, de obicei între trei și cinci, cel mai des patru. În al treilea pas, brațele aflate deja de partea cealaltă se sprijină de placă și trag capul și mantaua printr-o singură mișcare.

Când gaura era mai îngustă decât distanța dintre ochi, caracatița comună a adăugat un pas. Mai întâi trec restul brațelor, animalul își rotește corpul în sus ca să lărgească spațiul, iar apoi capul și mantaua trec separat, cu mantaua comprimată activ de mușchii ei. Brațele din față au fost cele mai folosite pentru testarea găurii, în special al doilea braț de pe partea stângă.

Strategia în patru pași a apărut doar la Octopus vulgaris. La Octopus maya, cele patru încercări inițiale cu o gaură de 10 milimetri nu au dus la nicio tentativă de a trece, așa că echipa a trecut la una de 20 de milimetri. Animalele nu au reușit să treacă prin găurile mai mici, dar prin cea mai mare au trecut în trei pași.

Ce nu poate spune încă studiul

Lucrarea este o comunicare scurtă, bazată pe doar trei exemplare de Octopus vulgaris, fiecare testat cu o singură mărime a găurii. Din această cauză, legătura dintre mărimea găurii și strategie nu poate fi separată de preferințele fiecărui animal. Autorii mai notează o preferință pentru brațele din stânga, posibil din cauza vizibilității inegale din montaj, și o scădere a performanței în patru pași pe parcursul încercărilor.

Ciocul a fost mult timp considerat limita spațiului prin care poate trece o caracatiță. Experimentele sugerează că limita ar putea fi, în schimb, grosimea cumulată a părților brațelor de lângă corp, iar caracatițele nu par să judece întotdeauna corect dacă o gaură e practicabilă. Echipa vrea să folosească tiparul în roboți moi, care să caute printre ruine, în zone dezastru, sau să exploreze marea deschisă.

Filmările arată că o caracatiță comună trece printr-o deschidere strâmtă în trei sau patru pași, în funcție de mărimea ei. Cu trei exemplare, însă, nu se poate stabili dacă strategia depinde de deschidere sau de preferința fiecărui animal, iar limita reală a spațiului prin care se pot strecura rămâne necunoscută.

---

Sursă: Wenci Xin, Michael J. Kuba, Tamar Gutnick, Daniel Abed-Navandi și Cecilia Laschi, Universitatea Națională din Singapore, Universitatea din Napoli Federico II, Haus des Meeres-Aqua Terra Zoo (Viena), „Overcoming environmental constraints: octopus uses 3-step or 4-step strategies to squeeze through small holes”, Journal of Experimental Biology, vol. 229, nr. 21, 2026, jeb252825, DOI: 10.1242/jeb.252825