O pitică albă aflată la 1.600 de ani-lumină este înconjurată de două inele de gaz, separate de un spațiu liber, un aranjament nemaiîntâlnit în cele 21 de sisteme similare cunoscute. Astronomii bănuiesc că le modelează două corpuri rămase din sistemul planetar al stelei.

Când o stea ca Soarele rămâne fără combustibil, se umflă, își aruncă straturile exterioare și lasă în urmă un miez dens, pitica albă. Planetele apropiate sunt înghițite sau distruse, dar uneori rămân resturi: corpuri stâncoase care, atrase prea aproape de pitica albă, sunt sfâșiate de gravitația ei și formează un disc de praf și gaz. O echipă internațională, condusă de astronomi de la Universitatea din Trieste și Universitatea Warwick, a găsit un astfel de disc cu o structură neobișnuită.

Două inele, nu unul

Pitica albă J1328−1450 se află la aproximativ 1.600 de ani-lumină de Pământ, are un diametru cât al Pământului și o masă de aproximativ 47% din cea a Soarelui. Astronomii au observat-o cu instrumentul X-shooter de la Very Large Telescope al Observatorului European Austral, în Chile. Până acum erau cunoscute 21 de piticele albe cu discuri de gaz, iar toate arătau în spectru un semnal cu două vârfuri, tipic pentru un singur disc plat care se rotește. La J1328−1450 semnalul are patru vârfuri, ceea ce corespunde a două discuri concentrice care se rotesc cu viteze diferite. „Toate discurile gazoase cunoscute până acum au avut aceeași semnătură”, spune Boris Gänsicke, de la Warwick, despre rezultat.

Inelul interior se întinde de la aproximativ 100.000 până la 240.000 de kilometri de stea. Cel exterior începe la circa 375.000 de kilometri, cam cât distanța dintre Pământ și Lună, și ajunge la peste 1,3 milioane de kilometri. Între ele rămâne un spațiu liber. Observațiile repetate între 2021 și 2023 arată că structura s-a menținut stabilă mai bine de doi ani. Gazul conține calciu, oxigen, magneziu și fier, dar inelul interior este bogat în magneziu, iar cel exterior mult mai sărac.

Cine le modelează

Echipa propune că în fiecare inel se află câte un corp stâncos supraviețuitor, care produce gaz atunci când se ciocnește de praf. Corpurile nu pot fi văzute direct. Prezența și dimensiunile lor sunt deduse din forma și compoziția gazului, explică Nicola Pietro Gentile Fusillo, autorul principal. Cel interior ar avea dimensiunea unui asteroid, iar cel exterior ar fi cât Pluto, poate chiar cât Luna. Ar putea fi rămășițe ale unor planete mai mari, puternic distruse.

Diferența de magneziu între inele are două explicații posibile: resturile vin din două corpuri formate în condiții diferite sau din straturi diferite ale aceluiași corp. Datele de până acum nu permit alegerea între ele.

Ce spune despre viitorul Soarelui și ce nu se știe

Peste aproximativ cinci miliarde de ani, Soarele va deveni o gigantă roșie, apoi o pitică albă, iar sistemul solar interior va fi puternic afectat. Echipa sugerează că un disc ca cel din jurul lui J1328−1450 ar putea reprezenta o etapă posibilă din viitorul îndepărtat al propriului nostru sistem planetar. Este o comparație cu valoare de ipoteză, nu o predicție.

Mai multe lucruri rămân deschise. Cele două corpuri nu au fost observate direct. Stabilitatea a fost urmărită doar aproximativ doi ani, deci comportamentul pe termen lung nu se cunoaște. Modelele actuale ale formării și evoluției discurilor din jurul piticelor albe nu explică pe deplin un disc dublu stabil, ceea ce le pune în față o problemă nouă. Gänsicke spune că sunt necesare observații mai detaliate pentru a stabili ce corpuri au modelat sistemul.

Pitica albă J1328−1450 arată că resturile unui sistem planetar pot ajunge organizate în structuri mai complexe decât se credea, dar cele două corpuri care le-ar susține nu au fost văzute și rămân deocamdată o ipoteză.

---

Sursă: Nicola Pietro Gentile Fusillo (Universitatea din Trieste, INAF – Observatorul Astronomic din Trieste), Felipe Lagos-Vilches (Universitatea Warwick), Boris T. Gänsicke (Universitatea Warwick) și alți coautori — „A double debris disc around a white dwarf sculpted by two planetary bodies”, Nature Astronomy, 2026, DOI: 10.1038/s41550-026-03004-3