Munții au crescut în două salturi, în aceleași perioade în care viața s-a diversificat

–

–

Lanțurile muntoase au crescut în două salturi în ultimii trei miliarde de ani, iar fiecare a coincis cu o creștere a oxigenului și a diversității vieții. Cercetătorii propun că munții mai înalți au spălat în oceane substanțe nutritive esențiale, dar legătura rămâne o ipoteză.

Înainte de aproximativ trei miliarde de ani, oceanele erau sărace în substanțe nutritive, pentru că fosforul și alte elemente esențiale vieții erau în mare parte blocate în crusta Pământului. O echipă coordonată de Matthijs Smit, de la Universitatea British Columbia (UBC), din Canada, propune că munții au schimbat această situație.

Rocile care păstrează urma munților dispăruți

Munții vechi s-au erodat, așa că nu putem măsura direct cât de înalți au fost. Cercetătorii au studiat roci metamorfice, împinse adânc sub pământ de presiunea plăcilor tectonice în ultimii trei miliarde de ani. Din presiunea la care s-au format se poate deduce indirect cât de groasă era crusta sub un lanț muntos, deci și cât de înalt era acesta.

Rezultatul: munții au devenit tot mai înalți în două etape. Grosimea maximă a crustei sub lanțurile muntoase a crescut de la 30–60 de kilometri la aproape 90. Pentru comparație, Everest, K2 și Kangchenjunga se ridică la aproape 9 kilometri deasupra mării, pe o crustă de până la 80 de kilometri grosime, aproximativ dublul celei din majoritatea continentelor.

Două salturi, două momente-cheie pentru oxigen

Primul salt a avut loc în jurul primului mare eveniment de oxigenare globală, acum aproximativ 2,2 miliarde de ani, când munții au ajuns de la aproape nivelul mării la jumătate din înălțimea Himalayei de azi. Douwe van Hinsbergen, de la Universitatea Utrecht, spune că acest salt ar fi putut duce, pentru prima dată, la apariția uscatului pe scară mare.

Al doilea salt s-a produs acum aproximativ 700 de milioane de ani, odată cu al doilea mare eveniment de oxigenare, când lanțurile muntoase au atins cele mai mari înălțimi. Mecanismul propus este că munții mai înalți se erodează mai repede și trimit în oceane fosfor și alte substanțe nutritive. Acestea susțin fotosinteza și, prin ea, creșterea oxigenului din atmosferă. Smit bănuiește că schimbarea a venit din răcirea planetei, care a modificat felul în care se formează munții.

Ce rămâne ipoteză

Legătura dintre munți și viață este o coincidență în timp, nu o cauzalitate demonstrată. Ellen Kooijman, de la Muzeul Suedez de Istorie Naturală din Stockholm, spune că „probabil nu este o coincidență” faptul că viața s-a dezvoltat și diversificat cam în aceleași perioade. Lanțul propus de autori, de la răcirea planetei la munți mai înalți, mai mulți nutrienți, mai mult oxigen și viață mai complexă, este o interpretare, nu un rezultat observat direct.

Înălțimile vechi sunt deduse indirect, pentru că eroziunea șterge urmele fizice ale munților. Nici momentul în care a început tectonica plăcilor nu este stabilit și rămâne dezbătut. Cauza creșterii, răcirea planetei, este bănuită, nu demonstrată.

Munții Pământului au crescut în două salturi care coincid în timp cu creșterea oxigenului și a diversității vieții, dar rămâne de demonstrat că ei au fost cauza, nu doar un fenomen petrecut în aceeași perioadă.


Sursă: Matthijs Smit (Universitatea British Columbia, Canada), Douwe van Hinsbergen (Universitatea Utrecht, Țările de Jos), Ellen Kooijman (Muzeul Suedez de Istorie Naturală, Stockholm) și colaboratori, „Raising mountains for a habitable Earth”, Science Advances, 13 noiembrie 2026, DOI 10.1126/sciadv.aei2764

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *