Știința este curiozitate pură. Altfel de ce ne-ar interesa că pisicile folosesc laba stîngă ca să miște mîncarea dacă sînt masculi și cea dreapta dacă sînt femele?
A existat o epocă în care curiozitatea a încercat să capete o formă fizică.
Imaginați-vă un loc ticsit cu obiecte alăturate conform unei singure reguli: uimirea pe care o generează. Exponate botanice, zoologice, paleontologice, mineralogice, curiozități anatomice și arheologice, ciudățenii tehnice sau obiecte de artă erau materia unei astfel de wunderkammer. Două regnuri, naturalia și artificialia se amestecau într-un ecosistem în care singurele condiții de supraviețuire erau raritatea exponatelor și curiozitatea colecționarului.
Împărați sau farmaciști arhivau obiecte exotice după buzunarul și interesele proprii. Dacă pentru primii colecția era un microcosmos care se voia o replică a dimensiunilor și diversității imperiului, pentru cei din urmă ea era o frescă a naturii pe care încercau să o înțeleagă. Flori, scoici, schelete, păsări, pești, reptile sau mamifere respirau încă aerul unor țări îndepărtate. Instrumente absconse cu gradații, pârghii și butoane măsurau dimensiuni misterioase. Tablouri, statui și obiecte reflectau lumina altor veacuri. Măști, arme și totemuri vibrau în ritmul unor neamuri străine.Toate acestea într-o coregrafie impenetrabilă, alăturarea lor ascultînd de proveniență, utilizare sau material în aceeași măsură ca de culoare, mărime sau spațiu liber din vitrină.
Dar mai importante decît obiectele însele era povestea lor. Pentru că dacă exponatele erau reale, pentru istoria din spatele lor nu exista nicio limită logică sau biologică. Puteam găsi expuse o mână de sirenă sau un ou de dragon. Iar când realitatea refuza să sprijine imaginația colecționarului, desene și picturi veneau în ajutor, iar colecția se îmbogățea cu inorogi și monștri marini cu forme fantastice.
Cum hrănim cabinetul imaginar – colecțiile mentale
Moda acestor cabinete de curiozități a început spre sfîrșitul secolului șaisprezece în centrul și nordul Europei și durat mai puțin de două secole, pînă cînd au început să fie treptat înlocuite de muzee. Amalgamul eclectic în care spectaculosul era primordial a dispărut în lupta cu taxonomia rigidă sau cu succesiunea cronologică. Iar vremea cînd un colecționar putea visa să asambleze o versiune miniaturală a universului la proporțiile unei simple camere a apus.
Cu toate acestea, indiferent de muzee, de enciclopedii sau de Google, în spațiul nostru afectiv, ne asamblăm răbdători o wunderkammer personală. Citim, căutăm, privim lucrurile care ne plac, în ordinea pe care o alegem. Dar există o particularitate esențială a acestui cabinet imaginar căruia suportul fizic îi este refuzat – el trebuie mereu hrănit! Cu știri despre tehnologii novatoare și pericole iminente, cu creaturi rechemate din erele geologice sau din adîncurile oceanelor, cu structuri microscopice din miezul celulelor sau cu galaxii din marginile universului. Si la fel cum puteam întîlni pe același raft o siluetă antică alături de un embrion cu două capete, colecția noastră mentală evoluează și ea într-un spațiu cu două dimensiuni, frumosul și monstruosul în care ascultăm doar de geometria propriei curiozități, chiar dacă citim despre penajul feeric al unor păsări ecuatoriale sau despre efectele catastrofale ale poluării.
Știința este curiozitate pură!
Curiozitatea este probabil cea mai valoroasă calitate umană. Cel puțin din perspectiva industriei de știri. O persoană curioasă este un cititor potențial. Dar dintre toți cititorii, cititorul de știință are o valoare aparte. El citește doar din curiozitate! Citim politică să ne enervăm și să ne confirmăm părerile, citim sport să ne mîndrim sau să ne facem sînge rău, citim zodiacul să ne distrăm sau cu un nanogram de încredere, citim gastronomie ca să slăbim sau să ne facem poftă. Dar știința este curiozitate pură. Altfel de ce ne-ar interesa că pisicile folosesc laba stîngă ca să miște mîncarea dacă sînt masculi și cea dreapta dacă sînt femele?
Capcanele momentului
Timp de secole curiozitatea a fost privită mai curînd ca o tentație nocivă care deviază atenția de la lucrurile esențiale. Chiar cînd era acceptată ca un combustibil necesar pentru învățare, rămînea problema subiectelor interzise, domeniu în care biserica își pretindea rolul de legiuitor. Din fericire, prezentul pare mult mai blînd cu noi. Internetul geme sub povara știrilor de știință fără condiția unei reguli de comportament. Iar noi apăsăm sîrguincios oferta de link-uri fugăriți de trei tipuri de motive: fie pentru educație, dacă vrem să aflăm mai mult despre un subiect care ne pasionează; fie pentru a ne informa, dacă e vorba despre un subiect la ordinea zilei; fie pur și simplu pentru ajutor, dacă vrem să facem o alegere corectă într-o situație personală. Dar oricît de sinceri și bine intenționați am fi, sîntem ușor seduși de cromatica ofrandei din fața mouse-ului nostru. Orbiți de culori nu mai putem distinge forma.
Pînă spre sfîrșitul secolului optsprezece, cărțile de știință erau tipărite doar în alb-negru. Însă pentru desfătarea privitorului, figurile erau cu migală colorate manual, exemplar cu exemplar, crescînd astfel atractivitatea și implicit valoarea volumului. Cu toate acestea, deși mai puțin arătoase, desenele alb-negru erau preferate de cunoscători pentru că erau capabile să redea cu mai mare acuratețe detaliile reale. La fel și azi, explicațiile simple și spectaculoase sînt o hrană pe cît de rapidă pe atît de puțin nutritivă. Din contră, chiar dacă mai costisitor intelectual, conturul realității poate fi corect determinat doar în nuanțele de gri ale unor experimente lungi și complicate.
Despre cursa între educație și catastrofă. Pandemia
Am auzit cu toții probabil de celebra sentință a lui H.G. Wells care spunea că istoria civilizației e o cursă între educație și catastrofă. In ultimii doi ani am avut ocazia să îi trăim incomoda actualitate în două episoade distincte. Inițial, am fost interogați la scară mondială – reușim oare dezvoltarea rapidă a unei soluții împotriva infecției cu SARS-CoV-2? Răspunsul a fost afirmativ: mai multe tipuri de vaccinuri au fost aprobate și miliardele de doze administrate au salvat sute de mii de vieți. Al doilea episod s-a plasat la nivel de individ – odată accesibil un vaccin, vom reuși să îi înțelegem utilitatea și să acceptăm inocularea? Aici răspunsul dat de fiecare dintre noi e mult mai diferit: cursa dintre educație și catastrofă părînd a decurge după legi complet diferite cînd traiectoria se mută din arena socială în cea personală.
Spectrul întreg de răspunsuri date la această ultimă întrebare: de la antivaxeri frenetici la apologeți ai boosterelor nelimitate e explicabil. Pentru că fața pe care știința o întoarce către noi s-a schimbat în trecutul recent: munca de teren a devenit atît de tehnică, subiectele atît de înguste, iar țintele pe cît precise pe atît de greu de atins. Ori e greu să comunici așa ceva! Pentru orice subiect există un volum enorm de informație cu o densitate tehnică enormă. Combinația aceasta generează un monstru asemănător unei găuri negre care pretinde infinită energie din partea cititorului.
Singura rezolvare care ne poate scoate întregi din această capcană este să nu încercăm să ne săturăm interesul, ci să încercăm să îl educăm!
…o beznă impenetrabilă bunului simț
Spunea cineva că ritmul progresului științific nu e dat de acuratețea și rapiditatea cu care răspundem la întrebări, ci de calitatea problemelor pe care alegem să le rezolvăm. Pe cît de justificată este această descriere la nivelul societății, pe atît de tentantă este translatarea ei la scară personală: de cum ne alegem întrebările la care vrem să răspundem depinde și folosul din răspunsurile noastre.
Astăzi cititorul se găsește la granița dintre două epoci științifice. Prima epocă e cea a marilor teorii, de o impecabilă arhitectură logică, în care siluetele eroice ale savanților sînt încă vizibile. Newton și Darwin, Einstein și Koch au oferit răspunsuri ferme și elegante, încă valabile și respectate. Din păcate, această eră pare să apună… În locul ei apare o epocă a datelor dense, un întuneric statistic guvernat de o beznă impenetrabilă bunului simț. Algoritmi complecși prezic comportamente pe care nu le putem condensa într-o ecuație. Teoreme matematice sînt demonstrate doar cu ajutorul calculatorului. E un spațiu compact în care ne este refuzată mișcarea comodă dictată de logica obișnuită. După ce am fost educați să înțelegem că o simplă corelație nu înseamnă cauzalitate sîntem forțați să trăim într-un veac în care un volum imens de corelații este suficient pentru o predicție precisă.
Trăim în zona de conflict dintre două teritorii în care trebuie să ne mișcăm; fiecare cu legile lui, fiecare cu soluțiile lui și fiecare cu promisiunile lui. Iar rolul cu adevărat important al comunicării științifice este de a vămui aceste două lumi.
Despre autor
Mihnea Boștină este cercetător virolog, director academic la Otago Micro and Nano Imaging, și predă la Departamentul de microbiologie și imunologie al Universitatea din Otago, Noua Zeelandă. A făcut studii de geologie și geofizică, dar și studii de matematică și informatică, la București. Este doctor în biofizică și biologie structurală, titlu obținut Universitatea „Johann Wolfgang Goethe” din Frankfurt pe Main, a lucrat în cercetare la Institutul „Max Planck”, la Harvard și la McGill University Montreal, Canada.
Lasă un răspuns