Pseudoștiință? Care sunt posibilele semnale de alarmă. Cazul meditației transcendentale

Opinie semnată de Vlad-Antoniu Mărghitaș

Ne aflăm, de ceva vreme, în mijlocul unei dezbateri acerbe pe temele pseudo-științei, practicilor psihologice și medicale îndoielnice, escrocheriei și lipsei de etică profesională. În același timp însă, există și multă confuzie și ambiguitate (atât de termeni, cât și de fond) în această conversație, în special pentru cei nefamiliarizați cu domeniul. Să luăm un caz concret și să îl analizăm.

Meditația transcendentală

Precum multe dintre metodele din sfera dezvoltării personale, validarea științifică a meditației transcendentale este neclară, mixtă și limitată de numeroase neajunsuri metodologice. Însă statutul „evidence-based” este cea mai mică problemă în această discuție. De ce? Fiindcă există realități precum „ritual terapeutic” și „efect placebo” care îngreunează mult judecarea unei metode că fiind cu adevărat eficientă sau nu – verdict care, de cele mai multe ori, este în ultimă instanță la latitudinea subiectivă a beneficiarului. Și așa ar trebui să și fie. Dar problema nu se oprește aici.

Adevăratul miez al problemei se găsește în modul în care aceste metode (indiferent de validarea lor științifică) sunt prezentate, folosite și justificate de către prestatori. În cazul de față, când cauți pe Internet „meditație transcendentală”, ai ocazia să descoperi următoarele semnale de alarmă:

– nu există aproape niciun tutorial care să demonstreze aplicarea concretă a tehnicii; posibile implicații – conservarea statutului de guru al prestatorului, crearea unei aure de „autoritate” și „mister” în jurul practicii presupus vindecătoare (vezi Irvin Yalom pentru elaborarea acestui concept); motivele sunt, evident, de natură financiară – dacă nu liberalizezi o metodă, oamenii se văd nevoiți să vină la tine si numai la tine pentru a dezvălui magia. Această șmecherie de marketing merge mână în mână cu insistența ca metoda să fie urmată exact ca la carte, după canon, fără posibilitatea să o adaptezi personalității și contextului tău; acest lucru ar fi periculos fiindcă ți-ar permite să te descotorosești de sursa unică a vindecării – învățătorul. Descoperirea unor mecanisme comune de acțiune care pot fi accesate și cu alte variațiuni ale metodei trebuie deci definită drept o erezie.

– prezentarea metodei sună ciudat de identic din partea mai multor persoane diferite, de obicei figuri de autoritate ghiciți unde – exact in domeniul meditației transcedentale; posibile implicații – teoria folosită nu ține de cercetarea riguroasă și onestă a mecanismelor schimbării, ci de o narațiune standard închegată în jurul comunității precum miturile fondatoare ale unui cult (devierea de la „scriptură” fiind, bineînțeles, aspru descurajată și penalizată)

– explicațiile teoriei pe care metoda se fundamentează sunt netestabile științific, depășite de noile cercetări, prezentate cu o siguranță de sine absurd de ridicată sau exagerate în sensul beneficiilor (sau toate acestea combinate); posibile implicații – secretizarea presupuselor mecanisme de schimbare și blindarea lor epistemică împotriva posibililor atacatori (vezi cazul „reprimării inconștiente” din teoria freudiană – pe scurt, nu îi poți verifica validitatea deoarece inconștientul e inaccesibil prin definiție – raționament circular)

– mecanismele nu sunt transparente, dezbaterea din jurul lor nu e democratizată; vei auzi de multe ori expresii ce trimit, mai mult sau mai puțin subtil, spre dictonul „crede și nu cerceta” – foarte eficient pentru favorizarea efectului placebo, mai puțin eficient pentru integritate și etică; bonus: formele cele mai subtile pot include prezentarea unor rezultate legitime de cercetare, dar selectate convenabil si asamblate într-o conceptualizare suspect de optimistă.

Niciodată o metodă terapeutică nu poate fi „pseudo-stiințifică” în sine, de una singură (prefer termenul „ritual terapeutic” – vezi Daniel David pentru elaborare). Adesea, acestea pot fi într-adevăr eficiente pentru beneficiari. Problema este prezentarea lor drept adevăruri absolute într-o manieră caracteristică unui vraci/șaman mai degrabă decât unui profesionist onest în domeniul sănătății. Nici măcar asta nu ar fi o problemă dacă respectivii „profesioniști” ar recunoaște că nu intenționează să fie decât niște îndrumători spirituali care își bazează cunoștințele pe intuiții/învățături de la maeștrii înțelepți și care folosesc în mod asumat ritualul terapeutic și efectul placebo (și nu îl ambalează drept ingredient activ cu proprietăți cvasi-magice) pentru a produce efectul dorit pentru client.

Însă, din păcate, cei mai mulți dintre ei sunt încă foarte departe de această sinceritate sinucigașă din punct de vedere financiar.

Foto: Unul dintre cei mai celebri adepți ai Meditației transcendentale este regizorul american David Lynch – în centrul imaginii (captură video din filmul documentar „Shadows of Paradise”, 2016)