Cronică de film de Vlad Mărghitaș
Oppenheimer este o operă atent și îndelung construită, care abordează cele mai relevante aspecte ale naturii umane și istoriei. Așa cum spune un clișeu enervant, dar tot mai adevărat, „they don’t make movies like this anymore”. Iar în oceanul actual de producții Hollywood superficiale, trase la indigo și bazate exclusiv pe efecte speciale pentru captarea atenției și a banilor din buzunar, este revigorant să poți ieși din nou dintr-o sală de cinema cu senzația că ai văzut ceva important, chiar dacă a durat trei ore. Nu aș scurta cu nicio secundă durata acestui film și, în cele ce urmează, voi explica și de ce.
Christopher Nolan nu a scris în mod întâmplător scenariul filmului la persoana 1, din perspectiva lui Robert J. Oppenheimer. Acest lucru mi-a permis mie, spectatorului, să fac cunoștință cu omul Oppenheimer, nu cu „părintele bombei atomice”, eroul american care a pus capăt războiului sau monstrului care a adus focul iadului pe Pământ. Niciuna din aceste ipostaze alb-negru nu par să i se potrivească nevroticului, intrigantului și imperfectului om de știință devenit personaj politic central în unul din cele mai importante evenimente ale umanității. Și totuși, adevărul istoric ne spune că Oppie a fost „omul potrivit la locul potrivit”. Așa cum ni se sugerează de la început, soarta sa poate fi metaforizată prin paralela cu personajul mitologic Prometeu, titanul care a furat focul zeilor pentru a-l oferi oamenilor și a fost pedepsit pentru eternitate, devenind simbol al martiriului. Deloc întâmplător, motivul „martirului” se repetă periodic în film: Oppenheimer are o relație ambivalentă cu propria suferință, precum fiecare dintre noi. Pe deoparte, avem acces la remușcările sale autentice și chinuitoare legate de zecile de mii de victime ale creației sale. Pe de altă parte, îl vedem vanitos și nerăbdător în momentele în care îi întreabă pe Groves care e următorul pas după testul Trinity, când refuză cu fermitate semnarea petiției împotriva bombardării Japoniei deși inamicul principal capitulase și când așteaptă anunțul președintelui Truman la radio, știind ceea ce urmează după lansarea focoaselor în Japonia: prima pagină în Times, „părintele bombei atomice”, „cel mai important om al momentului”, „eroul American care a pus capăt războiului și care aduce pacea eternă pe Pământ cu costul apăsător a zeci de mii de victime civile, nevinovate”. Într-un fel, tumultul moral asumat de Oppenheimer îi permite acestuia să devină aproape un personaj christic, sacrificat pe crucea „binelui comun” – o postură aparent virtuoasă, dar care implică o victimizare în mod fundamental coruptă. Această victimizare este văzută și reclamată cel mai aprig de către soția sa, Kitty, care îi repetă insistent de-a lungul filmului să „se adune”, să riposteze și să nu se mai complacă în ipostaza de martir. Bineînțeles, Kitty este și ea departe de a fi o întruchipare a virtuții neprihănite. Dar din nou, cine dintre noi, în special în situații-limită, putem spune că avem atât cele mai nobile scopuri, cât și cele mai curate mijloace de a le atinge?
De-a lungul poveștii de viață a lui Oppenheimer, facem cunoștință cu diferite ipostaze ale sale: studentul derutat, insomniac și nevrotic, care are impulsul de a-și otrăvi profesorul de laborator. Apoi, îl vedem pe Oppie dedicându-se trup și suflet noii sale pasiuni – predarea teoriei cuantice și familiarizarea fizicienilor americani cu lumea ascunsă și fascinantă a particulelor-undă intuite de acesta prin viziuni care pot face obiectul psihanalizei jungiene. De astfel, Oppenheimer ne este prezentat ca un caz clasic al unei minți hiper-sintetice și cu o capacitate incredibilă de inter-conectivitate disciplinară – îl citește pe T.S.Elliot, este fascinat de Freud și de Marx, se consideră pe sine nu doar un revoluționar al științei, ci și al societății și politicii. Este exact opusul geniului umil și rezervat al lui Einstein.
Aici intră în ecuație ego-ul și aroganța – microbi care se infiltrează de secole nu doar în parlamente și guverne, ci și în comunitățile științifice, și, să fim cinstiți, în sufletul fiecăruia dintre noi. Acest ego pare a fi motorul principal care îl animă pe Oppie să se implice în cauze sociale și politice în ciuda rezistenței colegilor săi de breaslă: este un susținător al sindicalizării profesorilor din campusurile universitare, îi sponsorizează pe loialiștii spanioli și cochetează în mod notoriu cu grupurile comuniste din mediul academic american. Cu cât se afundă mai mult în toate aceste întreprinderi, îl vedem pe Oppie căpătând tot mai multă încredere în sine, promptitudine în a lua decizii, un fel de siguranță intuitivă că face ceea ce este corect să facă și că are o misiune de îndeplinit, atât științific, cât și politic.
În scurt timp, profeția sa auto-îndeplinită devine evidentă prin obținerea rolului de coordonator al proiectului Manhattan și începutul perioadei sale de glorie ca și lider al Los Alamos-ului. În această perioadă, devine clar faptul că acțiunile ego-ului trebuiesc justificate prin motivații etice destinate auto-protecției, ajutate și de narațiunile patriotice inerente unui conflict mondial: suntem în război; vom crea arme monstruoase cu potențial catastrofal, dar o vom face pentru un scop nobil – acela de a nu-i lăsa pe „the bad guys” (germanii) să aducă pe Pământ o catastrofă incomensurabil mai mare decât cea provocată de noi.
Acest raționament utilitarist și bazat pe normele sociale ale vremii îl face pe Oppenheimer să îndeplinească cu dezinvoltură exact acel rol potrivit contextului istoric în care se află – să întruchipeze arhetipul eroului. Ca întotdeauna în viață însă, crucea asumată trebuie să fie purtată până la capăt, iar costurile propriilor acțiuni nu ne ocolesc niciodată, chiar și atunci când consecințele pornesc dintr-un loc al nedreptății și ranchiunelor egoiste ale celorlalți (vezi Lewis Strauss). Dincolo de răzbunarea celorlalți însă, tumultul propriei conștiințe pare a fi cea mai grea povară pe care Oppie, ca fiecare dintre noi, o poartă cu sine până la final.
Dintr-o perspectivă a etapelor de dezvoltare morală ale lui Kohlenberg, Oppenheimer pare a face o tranziție bruscă dinspre stadiul contractului social („cauza societății Americane în război este cea dreaptă, iar sacrificiile trebuiesc făcute pentru a pune capăt războiului”) spre acela al principiilor etice universale („În ce condiții este universal corect să produci catastrofă și genocid, indiferent cine și cât de numeroase sunt victimele?”) Această revelație ne este redată într-un mod superb în scena discursului de la petrecerea câștigării războiului, oricât de clișeică li s-a părut unora. Pentru a cita din unul din scriitorii mei preferați, David Foster Wallace, „motivul pentru care o scenă precum aceea a unei persoane semnându-și scrisoarea de adio înaintea unui suicid ni se pare atât de clișeică și expirată este faptul că am văzut-o atât de des în filme și în cultura populară; și totuși, motivul pentru care o vedem atât de des este că într-adevăr surprinde unul din cele mai profunde și importante aspecte ale condiției noastre umane” (Good Old Neon).
După acel moment, noi, spectatorii, știm că Oppenheimer nu mai poate fi același, precum nici Raskolnikov nu rămâne la fel după conștientizarea propriei fapte în Crimă și Pedeapsă. Revelația îl determină să devină din ce în ce mai îngrijorat la gândul Războiului Rece, al cursei galopante a înarmării și dezastrelor globale ce pot decurge din folosirea ulterioară a creației sale. Atât de îngrijorat încât președintele Truman îl declară „crybaby” într-o scenă care poate fi interpretată în același timp ca o pedeapsă bine-meritată pentru ipocrizia lui Oppenheimer, cât și o desconsiderare brutală și nedreaptă a sentimentelor autentice de regret avute de protagonist. Aceeași ipocrizie este arătată cu degetul în timpul audierii comisiei pentru aprobarea autorizării de acces la informații de Securitate Națională. Pe deoparte, știm că acea comisie este orchestrată de Lewis Strauss din motive de vendettă personală și că este croită specific pentru a-i distruge reputația și credibilitatea lui Oppenheimer într-un mod injust. Pe de altă parte, ceva din mine a simțit o satisfacție imensă văzându-l pe omul de știință devenit politician, afemeiat, imprudent, neloial prietenilor și ipocrit, primindu-și pedeapsa pentru toate greșelile trecutului. Șocul realității, ilustrate prin film, e că ambele perspective sunt la fel de adevărate în același timp și sub același raport. La fel cum, în fizica cuantică, materia sub-atomică poate fi conceptualizată în același timp și sub același raport în termeni de particule și unde.
Așa cum reiese din cuvintele acuzatoare ale procurorului Roger Robb, Robert J Oppenheimer nu resimte niciun fel de remușcare morală față de consecințele creației sale în 1943, dar este copleșit de remușcări morale în 1947. Deși menită să îi surprindă ipocrizia lui Oppie, această afirmație exprimă o realitate complet normală a psihicului uman, presat de necesitatea de rezolvare a contradicțiilor (disonanță cognitivă) și de fenomene precum „sunk cost fallacy” (tendința de a ține cu dinții de un proiect din cauza efortului investit cu timpul chiar dacă costurile sale devin prea mari în raport cu beneficiile). Într-adevăr, în 1943, Oppenheimer a fost dornic să se pună în slujba unei cauze considerate nobile (având și propriile motive egoiste pentru asta). La fel de adevărat, în 1947, remușcările l-au făcut să se opună construcției bombei cu hidrogen, care ar fi escaladat cursa înarmării în Războiul Rece cu URSS-ului (având de asemenea și motive egoiste pentru acest lucru, cum ar fi inabilitatea de a accepta validitatea ideii lui Teller). Măiestria filmului constă tocmai în grația cu care toate aceste motivații diferite și contradictorii ne sunt prezentate nouă, spectatorilor, sub forma firească a realității psihice a unei singure personalități pe cât de singulare, pe atât de complexe.
Voi încheia acest comentariu cu două observații. Una se va lega de finalul propriu-zis al filmului, alta de a doua cea mai complexă personalitate a povestirii – Lewis Strauss. Scena finală, înfățișându-i pe Oppenheimer și pe Einstein, ne transmite poate cel mai înfricoșător mesaj al filmului: frica lui Oppie de a nu cauza finalul vieții pe Pământ prin declanșarea bombei atomice ar putea fi, până la urmă, una întemeiată. Urmând firul logic al istoriei, bombardarea Hiroshimei și orașului Nagasaki au adus finalul Celui de-al doilea Război Mondial, dar și începutul Războiului Rece cu URSS-ul și cursa înarmării. Astăzi, urmările Războiului Rece se observă prin lentila conflictului din Ucraina, o confruntare cu potențialul de a re-anima îngrijorările legate de venirea „Apocalipsei Nucleare”. Dincolo de Apocalipsa Nucleară însă, este posibil ca „sfârșitul umanității” să nu se referă doar la o extincție fizică a vieții pe Pământ, ci și la o extincție morală, la dispariția iluziei cum că oamenii se pot angaja ori în lupta pentru bine, ori în cea pentru rău, în mod exclusiv. Cel mai terifiant adevăr al psihologiei pare a fi exact acesta – nu există bine fără rău și nici rău fără bine, până și în cel mai mărunt context molecular. Depinde de noi ce vom face cu această revelație…
Revenind la personajul Lewis Strauss, rolul său în poveste pare a fi acela de „mistagog”. Deși este un om cu slăbiciuni morale evidente și cu o misiune coruptă în slujba căreia își pune inteligența și abilitățile, răzbunarea sa asupra lui Oppenheimer, oricât de nejustificată ar fi fost, re-stabilește un fel de echilibru necesar balanței dintre faptele comise și cele „răsplătite”. Mai mult decât atât, faptele sale transmit o lecție importantă: de multe ori în viață, vom suferi consecințe logice și așteptate ale acțiunilor noastre, alteori consecințele ni se vor părea exagerate în raport cu ce am făcut sau credem că am făcut. Acele consecințe vor veni probabil de la cineva care a avut propriile motive egoiste și injuste pentru a ne provoca suferință. Nu vom putea însă niciodată desluși motivațiile reale ale altcuiva și nici nu are rost să ne chinuim să o facem. Dincolo de acest adevăr factual imposibil de deslușit se află întotdeauna un alt tip de adevăr, unul funcțional, cu semnificație personală pentru noi, pe care îl putem îmbrățisa – ceea ce ni s-a întâmplat ne transmite un mesaj și depinde de noi să alegem din acel mesaj lecțiile importante de învățat pentru o continuare cu sens a vieții noastre.
Cu mult înaintea de anunțul apariției acestui film, am reflectat de câteva ori asupra celebrei replici rostite de Robert J Oppenheimer despre efectele creației sale: „I am become death, the destroyer of worlds”. M-am gândit cât anume din motivația acelei replici este mândrie și cât este regret. Cred că ambele au existat în aceeași măsură.
Update 15 martie 2024
Am scris această recenzie cândva în luna august 2023, la doar o lună de la lansarea filmului pe marile ecrane din România și la o zi distanță după ce îl vizionasem pentru prima dată în sala de cinema. Nu l-am mai revăzut de atunci și nu pot spune că opinia mea despre el s-a schimbat semnificativ. În orice caz, interpretarea psihologică și culturală pe care am realizat-o în această recenzie are toate motivele să rămână în picioare și după rezultatele premiilor Oscar, decernate acum o săptămână.
Multiplele premii oferite producției lui Christopher Nolan nu schimbă, într-adevăr, nimic din valoarea artistică intrinsecă sau din mesajul filmului. Astfel, lăsând la o parte părerile personale despre cât de mult „Oppenheimer” merită toate cununile de lauri primite sau nu, vă invit într-o incursiune științifică, psihologică și culturală prin cel mai recent univers cinematografic construit și dezvăluit de regizorul britanic.
Lasă un răspuns