Un nou studiu spune că, după 2015, ritmul încălzirii globale a accelerat semnificativ. Ce înseamnă asta pentru pragul de 1,5°C și cât de puțin timp mai avem?

Discuția despre schimbările climatice se poartă adesea în termeni mari, aproape abstracti: emisii, praguri, acorduri internaționale, neutralitate climatică. Dar uneori apare câte un studiu care comprimă totul într-o întrebare simplă și neliniștitoare: se încălzește planeta mai repede decât credeam? Un nou articol publicat în Geophysical Research Letters răspunde că da, iar accelerarea ar fi devenit statistic semnificativă începând din jurul anului 2015.

Pe scurt, cercetătorii Grant Foster și Stefan Rahmstorf au analizat mai multe seturi majore de date privind temperatura globală și au încercat să „curețe” semnalul climatic de trei surse importante de variație naturală pe termen scurt: fenomenul El Niño, erupțiile vulcanice și schimbările activității solare. Ideea nu a fost să demonstreze că omul provoacă încălzirea globală – asta este deja bine stabilit – ci să vadă mai limpede dacă viteza încălzirii s-a schimbat recent.

Rezultatul lor este puternic: după această ajustare statistică, rata încălzirii globale din ultimii zece ani ajunge la aproximativ 0,35°C pe deceniu, comparativ cu puțin sub 0,2°C pe deceniu în intervalul 1970–2015. Autorii spun că accelerația observată după 2015 apare cu o certitudine statistică de peste 98%, în mod consistent în toate seturile de date examinate.

Aici merită făcută o distincție importantă. Studiul nu spune că încălzirea globală „a început” după 2015. Nici pe departe. El spune că tendința de încălzire, deja existentă de zeci de ani, pare să se fi întețit. Cu alte cuvinte, planeta nu doar că se încălzește; există indicii tot mai clare că o face mai repede decât în deceniile anterioare.

De ce este important acest lucru? Pentru că multe dintre calculele politice și climatice globale se bazează nu doar pe direcția încălzirii, ci și pe ritmul ei. Acordul de la Paris urmărește limitarea încălzirii globale la 1,5°C peste nivelul preindustrial, însă acel prag se referă la o medie pe termen mai lung, nu la un singur an izolat. Totuși, dacă ritmul recent de aproximativ 0,35°C pe deceniu continuă, autorii studiului avertizează că depășirea de durată a pragului de 1,5°C ar putea surveni înainte de 2030.

Asta nu înseamnă că 2030 este o sentință bătută în cuie. Înseamnă, mai curând, că „spațiul de manevră” se îngustează. Iar dacă până acum se mai putea discuta despre încălzirea globală ca despre o criză lentă, noul studiu întărește ideea că ritmul schimbării devine el însuși o parte a problemei.

De unde ar veni această accelerare? Autorii studiului s-au concentrat pe detectarea fenomenului, nu pe atribuirea exactă a cauzelor. Cu toate acestea, explicațiile discutate de cercetători și de comentatorii științifici includ creșterea continuă a emisiilor de gaze cu efect de seră, reducerea aerosolilor pe bază de sulf – care maschează parțial încălzirea – și variabilitatea naturală a sistemului climatic, care nu poate fi niciodată eliminată complet din ecuație.

Și aici apare nuanța esențială: nu toți specialiștii sunt gata să trateze această accelerare ca pe un verdict final, complet închis. Unele reacții din comunitatea științifică au salutat robustețea statistică a analizei, în timp ce altele au sugerat că o parte din semnal ar putea fi încă influențată de variabilitatea naturală sau de felul în care sunt făcute ajustările. Cu alte cuvinte, există dezbatere asupra mărimii exacte a accelerației și asupra cauzelor ei imediate, dar nu asupra faptului de bază că încălzirea globală este reală, continuă și periculoasă.

Pentru publicul larg, una dintre cele mai frecvente confuzii este aceasta: dacă un an trece temporar de 1,5°C, înseamnă că Acordul de la Paris a „picat”? Nu exact. Pragul de 1,5°C este evaluat pe o perioadă mai lungă, nu pe un singur vârf anual. Dar anii-record recenți, plus acest nou semnal statistic de accelerare, sugerează că ne apropiem periculos de zona în care depășirea nu mai este doar episodică, ci structurală.

Mai simplu spus, studiul nu vine să schimbe manualul de climatologie, ci să-i sublinieze cu roșu un paragraf deja cunoscut. Omenirea a împins sistemul climatic într-o direcție periculoasă. Acum apar tot mai multe semne că nu doar direcția este greșită, ci și viteza cu care mergem în ea.

Pentru știință, asta înseamnă rafinarea modelelor și a avertismentelor. Pentru politică, înseamnă că amânarea reducerii emisiilor devine și mai costisitoare. Iar pentru societate, înseamnă că schimbările climatice nu mai pot fi tratate drept un risc îndepărtat, lent și abstract, ci ca o transformare în curs, cu ritm în creștere și cu efecte deja vizibile în temperaturi extreme, secete, valuri de căldură și instabilitate climatică.