Unele persoane nevăzătoare pot să-și dea seama unde se află obiectele din jur folosind clicuri produse cu limba și ecourile care se întorc din spațiu. Un nou studiu arată că această abilitate nu funcționează ca o „fotografie” instantanee, ci mai degrabă ca o imagine care se construiește treptat, ecou după ecou. Cercetarea a fost publicată pe 6 aprilie 2026 în revista eNeuro.

Ecolocația este cunoscută mai ales la lilieci și delfini, dar și unii oameni o folosesc. În cazul ecolocației umane, persoana emite sunete scurte, de regulă clicuri cu limba, apoi extrage informații din felul în care ecoul revine după ce lovește obiectele din jur. Pentru persoanele fără vedere, această abilitate poate deveni un instrument real de orientare în spațiu, alături de baston, câine-ghid sau alte mijloace de mobilitate.

Noul studiu a încercat să răspundă la o întrebare importantă: cum construiește creierul această percepție? Cercetătorii de la Smith-Kettlewell Eye Research Institute au analizat activitatea cerebrală a patru persoane nevăzătoare cu experiență în ecolocație și au comparat-o cu cea a 21 de participanți văzători, începători. Participanții au ascultat serii de clicuri și ecouri sintetizate, în secvențe de două până la 11 clicuri, și au trebuit să spună dacă obiectul se afla la stânga sau la dreapta. Activitatea creierului a fost urmărită cu EEG.

Rezultatul central este simplu și important: la ecolocatorii experimentați, performanța a crescut pe măsură ce au primit mai multe clicuri. Cu alte cuvinte, creierul nu pare să ia decizia pe baza unui singur ecou „perfect”, ci adună informație treptat, până când reprezentarea spațiului devine suficient de clară. Și semnalele EEG au arătat același lucru: răspunsurile neuronale s-au modificat sistematic de-a lungul secvenței de clicuri, ceea ce sugerează o acumulare progresivă de dovezi.

Studiul sugerează că percepția nu este, nici măcar aici, un act „magic”, ci un proces de construcție. Creierul primește bucăți mici de informație sonoră și le pune cap la cap până când poate decide unde este obiectul. Unul dintre ecolocatorii foarte buni din studiu a avut nevoie de doar două perechi clic-ecou pentru a stabili direcția obiectului, dar, în general, mai multe ecouri au dus la o localizare mai precisă.

Autorii spun că rezultatele oferă o imagine mai fină asupra modului în care creierul folosește sunetul pentru a construi reprezentări ale mediului în absența vederii. Ei vor să afle în continuare ce anume îi face pe unii oameni mai buni la ecolocație și dacă această capacitate poate fi antrenată mai eficient atât la persoane nevăzătoare, cât și la persoane care văd.

Asta nu înseamnă că „oamenii pot face ceva asemănător liliecilor”. Cercetarea poate avea valoare practică pentru înțelegerea adaptării creierului, pentru mobilitatea persoanelor cu deficiențe de vedere și, posibil, pentru dezvoltarea unor programe mai bune de antrenament senzorial. În același timp, studiul arată ceva mai general despre creierul uman: el poate construi percepția din fragmente mici de semnal, repetate în timp, chiar și atunci când informația vine dintr-un canal senzorial neobișnuit.