Cercetătorii care intervievează migranți traumatizați pot ajunge ei înșiși afectați emoțional, avertizează autorii unui text publicat în PLOS Mental Health. Nu este vorba despre un studiu clasic, ci despre o analiză bazată pe experiența directă a unei echipe de cercetare.

Când ne gândim la trauma psihologică, ne imaginăm de obicei victimele directe, rudele lor sau terapeuții care încearcă să le ajute. Mai rar ne gândim la cercetătorii care ascultă, documentează și analizează astfel de povești. Un articol publicat în revista PLOS Mental Health atrage atenția tocmai asupra acestui punct orb: și cei care fac cercetare pe teme traumatice pot suferi emoțional din cauza contactului repetat cu experiențele altora.

Textul, semnat de o echipă internațională, este un articol de tip opinie, nu un studiu experimental în sens strict. Autorii pornesc de la un proiect mai amplu despre multilingvism și sănătatea mintală a migranților, desfășurat între octombrie 2023 și aprilie 2024 în mai multe țări, inclusiv România. În total, au fost intervievați 71 de participanți, iar textul se concentrează mai ales pe experiența echipei din Africa de Sud, care a discutat cu migranți traumatizați și a observat efectele psihice ale acestui tip de muncă asupra intervievatorilor.

Prima zi de interviuri a fost, spun autorii, un șoc. Deși echipa se pregătise temeinic și avea ghiduri de interviu elaborate cu sprijin de specialitate, cercetătorii s-au simțit nepregătiți emoțional pentru ce aveau să audă. Poveștile despre violență, migrație forțată și dificultăți de integrare i-au zguduit. Pe măsură ce interviurile au continuat, cercetătorii au observat două reacții paralele: rămâneau afectați de fiecare nouă mărturie, dar în același timp începeau să se „amorțească” emoțional, probabil ca mecanism de apărare.

Aici apare ideea de traumatizare secundară. Termenul se referă la suferința psihologică resimțită de cineva care este expus în mod repetat la traumele altora, fără să le fi trăit el însuși direct. Conceptul a fost discutat mai ales în legătură cu terapeuții, consilierii sau membrii familiei, însă autorii spun că cercetătorii sunt mult mai rar luați în calcul, deși și ei pot ajunge în aceeași situație.

În cazul descris în articol, presiunea nu a venit doar din conținutul dur al interviurilor. Mulți participanți îi vedeau pe cercetători nu doar ca pe niște oameni care pun întrebări, ci și ca pe posibili salvatori: persoane care ar putea ajuta cu acte, bani, mâncare, locuri de muncă sau tratamente medicale. Cercetătorii s-au trezit astfel într-o zonă inconfortabilă, între empatie și limite profesionale. Ei puteau asculta, dar nu puteau rezolva problemele concrete ale celor intervievați.

Situația a fost complicată și de limbă. Uneori, echipa a lucrat prin interpreți informali, fără pregătire specializată. Chiar și atunci când nu înțelegeau fiecare cuvânt, cercetătorii spuneau că intensitatea emoțională a conversațiilor era imposibil de ignorat. În plus, articolul arată că impactul nu a fost egal pentru toți: cei care aveau ei înșiși experiențe apropiate de migrație au părut mai rezilienți, în timp ce colegii fără astfel de experiențe au fost mai puternic afectați.

Mesajul principal al autorilor este simplu: cercetarea cu populații traumatizate cere mai mult decât metodă bună și întrebări bine formulate. Ea cere și pregătire psihologică, claritate etică și sprijin instituțional. Autorii recomandă sesiuni de debriefing, acces la sprijin pentru sănătate mintală și o comunicare foarte clară cu participanții despre ce poate și ce nu poate oferi un proiect de cercetare.

Subiectul abordat de revista PLOS Mental Health spune ceva esențial despre știință, și anume că ea nu este făcută de mașini, ci de oameni. Atunci când cercetezi suferința, nu rămâi întotdeauna în afara ei. Iar dacă instituțiile ignoră acest lucru, riscă să lase fără protecție tocmai oamenii care încearcă să înțeleagă mai bine trauma, migrația și sănătatea mintală.

Pe scurt, articolul din PLOS Mental Health pune reflectorul pe o problemă reală și prea puțin discutată: cine are grijă de cei care ascultă, zi de zi, poveștile dureroase ale altora?

Articolul din PLOS Mental Health este semnat de Madzamba R, Nozewu A, Mateane W, Setswe K, Anthonissen C, Swartz L, et al.