O nouă analiză publicată în Science Advances susține că oamenii au folosit caii pentru călărie, transport, schimburi și organizare socială încă din mileniul IV î.Hr., înainte ca domesticirea completă să fie vizibilă genetic. Povestea calului domesticit pare să fi fost mai lungă, mai complicată și mai regională decât o simplă „invenție” apărută brusc.

Domesticirea calului nu a fost un moment unic, ușor de pus într-o dată de calendar. Un nou studiu publicat în Science Advances, cu titlul Horse genetics, archaeology, and the beginning of riding, propune o imagine mai nuanțată: oamenii ar fi călărit, folosit, schimbat și gestionat cai cu secole înainte ca genomul calului domestic modern să devină dominant. Lucrarea este prezentată de University of Helsinki ca o reevaluare a unei relații vechi de aproximativ 6.000 de ani dintre oameni și cai.

Până recent, una dintre ideile puternice era că domesticirea calului poate fi legată de apariția unor trăsături genetice favorabile, vizibile în special în linia DOM2, în jurul anilor 2200–2100 î.Hr. Această linie avea să devină, ulterior, sursa principală a cailor domestici moderni. Noul studiu nu neagă importanța DOM2, dar contestă ideea că abia atunci ar începe cu adevărat relația complexă dintre oameni și cai. Potrivit comunicatului, caii DOM2 au devenit strămoșii direcți ai cailor domestici actuali, dar procesul de domesticire începuse mai devreme și în mai multe regiuni.

Autorii vorbesc despre cel puțin trei populații de cai – DOM1, DOM2 și DOM3 – răspândite cândva din vestul Siberiei până în Europa Centrală. Dovezile arheologice, osteologice și genetice sugerează că încercări timpurii de îmblânzire, folosire sau gestionare a cailor au avut loc independent în mai multe zone, în jurul intervalului 3500–3000 î.Hr., poate chiar mai devreme.

Această distincție este esențială. A îmblânzi, a folosi, a mulge, a călări sau a schimba cai nu înseamnă automat domesticire completă, în sens genetic și populațional. Domesticirea deplină presupune control pe termen lung asupra reproducției, selecție și transformarea unei populații animale într-o linie stabilă, dependentă de om. Dar înainte de această etapă pot exista secole de relații practice: cai capturați, dresați, folosiți la deplasare, integrați în economie, ritualuri sau statut social.

Studiul sugerează că populațiile Yamnaya, active aproximativ între 3200 și 2600 î.Hr., ar fi călărit deja cai DOM2 și i-ar fi adus spre vest. Această ipoteză este importantă deoarece Yamnaya sunt asociate cu mari mișcări de populație în Eurasia și cu transformări culturale majore. Dacă oamenii din aceste grupuri foloseau caii pentru deplasare, chiar înainte de domesticirea completă, atunci mobilitatea lor ar fi fost mai mare decât se presupunea în modelele mai prudente.

În aceeași perioadă apare și roata, iar combinația dintre căruțe trase de bovine și călărie ar fi schimbat radical felul în care oamenii se deplasau, transportau bunuri și intrau în contact unii cu alții. O căruță putea muta greutăți, dar un călăreț putea acoperi distanțe mult mai rapid. Împreună, aceste tehnologii au făcut stepele eurasiatice mai ușor de traversat și au accelerat circulația oamenilor, animalelor, obiectelor și limbilor.

Aici apare una dintre mizele mari ale studiului: legătura dintre cal, mobilitate și răspândirea limbilor indo-europene. Cercetătorii citați de University of Helsinki susțin că saltul de mobilitate produs de cal și roată este legat de expansiunea populațiilor de stepă și, implicit, de răspândirea unor limbi strămoșești din care provin numeroase limbi vorbite astăzi în Europa și Asia.

Desigur, nu este vorba despre descoperirea „primului călăreț” și nici despre o dată definitivă a domesticirii calului. Este mai degrabă o sinteză care pune împreună date genetice, arheologice, osteologice și culturale pentru a corecta o imagine prea simplă. Mesajul principal este că începutul relației om–cal nu poate fi redus la apariția unei mutații sau la succesul unei singure linii genetice.

Un alt detaliu interesant este cazul calului lui Przewalski. Multă vreme, acesta a fost prezentat drept ultimul cal cu adevărat sălbatic. Cercetările recente arată însă că și el descinde din populații timpurii influențate de oameni, ceea ce sugerează că aproape nicio populație actuală de cai nu a rămas complet în afara istoriei umane.

Prin urmare, calul domestic nu apare ca o invenție bruscă, ci ca rezultatul unui proces lung, cu încercări, eșecuri, adaptări și succese regionale. Abia în jurul anilor 2200–2100 î.Hr., caii DOM2 au devenit linia dominantă, răspândindu-se rapid în Eurasia și Orientul Mijlociu. Dar începutul poveștii – omul care folosește calul pentru drum, hrană, prestigiu, schimb sau putere – pare să fie mai vechi.

În fond, studiul schimbă nu doar istoria unui animal, ci și istoria oamenilor. Calul nu a fost doar un mijloc de transport. A fost o tehnologie vie: a mărit distanțele posibile, a schimbat războiul, comerțul, migrațiile și felul în care comunitățile s-au conectat. Iar dacă oamenii au început să-l folosească organizat încă din mileniul IV î.Hr., atunci o parte importantă din istoria Eurasiei trebuie privită, din nou, nu doar pe jos sau în căruță, ci și din șa.