Proteine extrase din dinți vechi de aproximativ 400.000 de ani, atribuiți lui Homo erectus în China, sugerează o legătură neașteptată cu denisovanii, rude dispărute ale oamenilor moderni. Descoperirea arată că arborele nostru evolutiv seamănă mai puțin cu o linie dreaptă și mai mult cu o rețea de întâlniri, amestecuri și moșteniri genetice.

O echipă condusă de cercetătoarea Qiaomei Fu, de la Institute of Vertebrate Paleontology and Paleoanthropology din Beijing, a analizat proteine păstrate în smalțul dentar al unor fosile de Homo erectus descoperite în China. Studiul, publicat în Nature și prezentat de Science, pornește de la o problemă veche a paleoantropologiei: ADN-ul foarte vechi se degradează rapid, mai ales în regiuni calde sau umede, iar Homo erectus a trăit cu mult înaintea perioadei din care obținem, de obicei, genomuri antice bune. Proteinele din smalț, în schimb, pot rezista mai mult și pot conserva indicii despre variații genetice dispărute.

Cercetătorii au lucrat pe șase dinți proveniți de la cinci indivizi masculini și unul feminin, datați la aproximativ 400.000 de ani, din trei situri chineze: Zhoukoudian, Hexian și Sunjiadong. Din smalț au fost recuperate proteine vechi, prin metode minim invazive, astfel încât fosilele să nu fie afectate vizibil. Este important, pentru că astfel de resturi sunt rare, fragile și nu pot fi tratate ca simple probe de laborator.

Rezultatul surprinzător este că toate cele șase fosile împărtășesc două variante de aminoacizi în proteina AMBN, implicată în formarea smalțului dentar. Una dintre variante, AMBN-A253G, nu fusese identificată până acum în alte linii umane cunoscute și ar putea deveni un marker molecular pentru aceste populații est-asiatice de Homo erectus. Cealaltă, AMBN-M273V, fusese asociată anterior cu denisovanii, o populație umană arhaică identificată mai ales prin ADN și câteva fosile.

Aici apare „fantoma”. Dacă aceeași variantă apare la Homo erectus și la denisovani, una dintre explicații este că populații înrudite cu acești Homo erectus din Pleistocenul mijlociu s-au amestecat cu denisovanii în Asia de Est. Mai târziu, denisovanii au transmis o parte din moștenirea lor genetică unor grupuri de Homo sapiens. Astfel, fragmente foarte vechi, venite posibil dintr-o populație apropiată de Homo erectus, ar putea fi încă prezente în unii oameni de azi, mai ales prin moștenirea denisovană documentată în Asia de Sud-Est și Oceania.

Ideea poate fi formulată simplu: un strămoș dispărut nu „trăiește” în sens biologic, dar unele variante moleculare provenite din populații foarte vechi pot supraviețui în genomurile actuale. În evoluție, dispariția unei specii sau populații nu înseamnă întotdeauna ștergere completă. Uneori, înainte să dispară, acele grupuri s-au amestecat cu alte populații, iar o parte din moștenirea lor a mers mai departe.

Descoperirea schimbă nuanța poveștii despre Homo erectus. Mult timp, această specie a fost prezentată ca un strămoș arhaic important, primul mare călător al genului Homo, răspândit din Africa spre Eurasia. Dar rolul său exact în arborele uman a rămas greu de stabilit, tocmai pentru că nu aveam date moleculare suficiente. Noul studiu arată că cel puțin unele populații est-asiatice de Homo erectus nu au fost o ramură complet izolată, ci ar fi putut face parte dintr-o rețea de contacte cu alte grupuri umane arhaice.

Trebuie precizat că proteinele din smalț oferă indicii valoroase, dar nu au rezoluția unui genom complet. Ele pot sugera înrudiri, amestecuri și direcții evolutive, dar nu pot reconstrui singure întreaga poveste. Chiar Qiaomei Fu a subliniat, într-o declarație citată de Live Science, că pentru a înțelege exact cum se leagă Homo erectus, denisovanii și oamenii moderni ar fi nevoie, ideal, de ADN, iar ADN-ul de Homo erectus încă nu a fost recuperat în formă utilizabilă.

Miza este mai mare decât o simplă filiație între specii. Descoperirea întărește imaginea unei evoluții umane „amestecate”: neanderthalienii, denisovanii, oamenii moderni și poate grupuri mai vechi precum Homo erectus nu au evoluat ca linii perfect separate. S-au întâlnit, au avut urmași, iar unele fragmente din aceste întâlniri au ajuns până la noi.

În acest sens, „strămoșul-fantomă” nu este o figură poetică, ci o realitate genetică: urmele unor populații dispărute pot rămâne ascunse în biologia celor vii. Iar fiecare nouă proteină recuperată din fosile foarte vechi adaugă o piesă la o poveste tot mai complexă: aceea că omul de azi nu este rezultatul unei singure linii curate, ci al unei istorii profunde de migrații, suprapuneri și amestecuri.