Timp de decenii, varianta acceptată în popularizarea științei a fost simplă și sumbră: peste vreo 5 miliarde de ani, când Soarele se va transforma în gigantă roșie, Pământul va fi înghițit. Un nou studiu publicat în Astronomy & Astrophysics arată că lucrurile sunt mai complicate și că finalul s-ar putea să fie altul.

Când hidrogenul din nucleul Soarelui se va epuiza, steaua noastră va trece prin două faze de expansiune masivă: mai întâi va deveni o gigantă roșie, apoi o stea de tip AGB (Asymptotic Giant Branch), pe măsură ce și heliul din nucleu se va consuma. Viața de pe Terra va fi devenit imposibilă cu mult timp înainte, dar ce se întâmplă cu planeta însăși depinde de un echilibru fin între doi efecte contrare.

Pe de-o parte, dilatarea Soarelui amplifică forțele mareice gravitaționale – aceleași forțe care, între Pământ și Lună, generează valurile de maree din oceane și care, prin disipare, încetinesc rotația Pământului și împing Luna mai departe. Pe măsură ce suprafața Soarelui se apropie de orbita Terrei, undele mareice se propagă tot mai intens în interiorul stelei, iar disiparea lor atrage planeta spre Soare.

Pe de altă parte, Soarele pierde masă semnificativă prin vânturi stelare în această fază, iar acest proces are efectul invers: împinge orbita Pământului mai departe.

„Soarta Pământului depinde de un echilibru delicat între aceste două efecte”, explică Mats Esseldeurs, autorul principal al studiului, cercetător la Institutul de Astronomie al Universității din Leuven (Belgia). „Dacă interacțiunile mareice predomină, Pământul este înghițit de Soare. Dacă pierderea de masă a acestuia din urmă predomină, Terra evadează spre o orbită mai mare decât raza stelei sale.”

De ce s-a schimbat concluzia

Până acum, comunitatea științifică a înclinat spre primul scenariu, cel catastrofic. Dar calculele anterioare se bazau pe descrieri simplificate ale modului în care mareele se disipă în interiorul stelelor gigantice. Progresele din ultimii 15 ani în modelarea computerizată a acestor maree au permis echipei să arate că disiparea este, de fapt, mai redusă decât se anticipa, potrivit lui Stéphane Mathis, astrofizician la CEA Paris-Saclay și coautor al studiului.

Pentru a estima mai precis cât de multă masă va pierde Soarele, cercetătorii au folosit ca punct de referință steaua L2 Puppis – adesea descrisă drept un „văr” îndepărtat al Soarelui – aflată deja într-un stadiu evolutiv similar celui pe care îl va traversa și steaua noastră.

„Datorită unei fizici mai avansate a mareelor și a celor mai recente constrângeri privind pierderea de masă, putem afirma că, în stadiul actual al cunoștințelor noastre, Pământul are posibilitatea de a se îndepărta de Soare, contrar previziunilor anterioare”, a precizat Mathis. „Aceea era o informație pe care o folosisem și eu când contribuiam la popularizarea științei: spuneam că, în final, Pământul va cădea în Soare prin efectul de maree, pentru că pierderea de masă nu e suficientă. Iată că imaginea aceasta este acum revizuită.”

Mercur și Venus nu au aceeași șansă

Noile simulări arată că și Marte scapă de o spirală fatală către Soare. Situația e însă diferită pentru Mercur și Venus – cele două planete cele mai apropiate de Soare vor fi inevitabil înghițite de steaua în expansiune, indiferent de scenariu.

După parcurgerea fazelor de gigantă roșie și AGB, Soarele va deveni o pitică albă: un astru extrem de dens, fără fuziune nucleară activă, cu luminozitate redusă, care se va răci lent de-a lungul a miliarde de ani următori.

De reținut

Studiul nu elimină incertitudinea: pierderea de masă a stelelor AGB rămâne dificil de măsurat cu precizie, iar autorii subliniază că soarta exactă a Pământului depinde de constrângeri observaționale care continuă să se perfecționeze. Dar pentru prima dată, balanța calculelor înclină spre supraviețuire, nu spre înghițire.

---

Sursa: M. Esseldeurs, S. Mathis et al., „The fate of Earth during the Sun’s giant phases: New constraints from ab initio tidal modelling and AGB mass loss”, Astronomy & Astrophysics (2026). DOI: 10.1051/0004-6361/202660576