Descoperirea focului e considerată, de obicei, unul dintre marile salturi ale evoluției umane. Problema e că nimeni nu știe exact când s-a produs acest salt, pentru că dovezile directe sunt rare și fragile: cenușa și cărbunele se descompun, iar urmele de ardere de pe oase pot fi confundate cu pete minerale acumulate de-a lungul a sute de mii de ani. Un nou studiu publicat în PLOS One aduce, totuși, una dintre cele mai solide dovezi de până acum și o împinge mai în trecut decât se credea.

Cercetători conduși de dr. Liora Kolska Horwitz, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, și prof. Michael Chazan, de la Universitatea din Toronto, au analizat oase de mamifere mici descoperite în peștera Wonderwerk din Africa de Sud și au găsit semne de ardere repetată în straturi datate între 1,07 și 1,79 de milioane de ani. Asta face din Wonderwerk una dintre cele mai vechi înregistrări cunoscute ale folosirii focului de către hominini.

Oase găsite la 30 de metri sub stâncă, unde focul natural nu putea ajunge

Peștera Wonderwerk se află la 60 de kilometri sud de orășelul Kuruman, în provincia Northern Cape, și păstrează un registru arheologic și fosil care acoperă aproape două milioane de ani de locuire. Echipa internațională de cercetători – din Spania, Argentina, Canada, SUA, Africa de Sud, Portugalia și Israel – a recuperat oasele arse din depozite aflate la cel puțin 30 de metri în interiorul peșterii.

Distanța asta e argumentul central al studiului. Un incendiu de vegetație de la suprafață, oricât de puternic, nu ar fi putut ajunge la o asemenea adâncime, sub un strat gros de stâncă. Dacă oasele sunt arse și se află totuși atât de departe de exterior, explicația cea mai plauzibilă este că focul a fost adus acolo intenționat, cărat din afara peșterii și întreținut, nu pur și simplu suportat ca un fenomen natural ocazional.

„Aceste descoperiri arată că primii oameni nu erau simpli observatori pasivi ai incendiilor naturale. Ei interacționau activ cu focul și îl integrau în viața lor.” — dr. Kolska Horwitz

O metodă nouă, bazată pe lumina pe care o emit oasele arse

Una dintre provocările acestui tip de cercetare este că dovezile de ardere veche sunt subtile și ușor de interpretat greșit. Echipa a dezvoltat o tehnică nouă, bazată pe proprietățile de luminescență ale oaselor: atunci când sunt iluminate cu lungimi de undă specifice, oasele care au fost expuse la căldură intensă emit o strălucire distinctă, diferită de cea a oaselor nearse.

Combinată cu analize chimice deja consacrate, metoda a permis identificarea oaselor arse cu un grad ridicat de încredere și are avantajul de a fi neinvazivă și portabilă, putând fi aplicată unor colecții mari de fosile fără a le deteriora. Practic toate oasele albe și gri testate din stratul cel mai vechi analizat, Stratul 11, au arătat semne de expunere la căldură, confirmate prin două metode independente.

Cercetătorii mai notează că nu există dovezi de transport sedimentar care ar putea explica altfel prezența acestor oase, iar asocierea lor stratigrafică clară cu unelte de piatră de tip acheulean – atribuite în mod obișnuit lui Homo erectus – întărește argumentul unei folosiri intenționate a focului.

Un salt evolutiv mai vechi decât se credea

Cercetări anterioare în aceeași peșteră, publicate în 2012, plasaseră cele mai vechi dovezi de folosire a focului la aproximativ un milion de ani, pe baza unor resturi din straturi mai superficiale. Noul studiu împinge această cronologie cu câteva sute de mii de ani mai în trecut.

„Folosirea focului este o componentă esențială a dinamicii evolutive a genului Homo, care a dus la o schimbare majoră în relațiile dintre hominini și mediul lor natural și cultural”, notează echipa de cercetare. Autorii avertizează, totuși, că dovada folosirii focului nu înseamnă neapărat că primii oameni știau să-l aprindă singuri – e posibil ca, la acest stadiu timpuriu, Homo erectus să nu facă altceva decât să capteze focul natural, produs sezonier de incendii de vegetație, și să-l păstreze viu în interiorul peșterii.

Diferența dintre a aprinde focul și a-l păstra viu poate părea mică, dar separă două etape uriașe ale evoluției umane. Mult înainte ca strămoșii noștri să învețe să producă scântei dintr-o piatră, ei știau deja ceva la fel de important: cum să nu lase flacăra să se stingă.

---

Foto: imagine de la intrarea în peștera Wonderwerk din Africa de Sud