Un studiu publicat în Nature Geoscience arată că, la finalul Triasicului, Europa de Nord-Vest s-a acoperit cu savane de ferigi care ardeau constant, iar plantele înseși alimentau incendiile care le distrugeau.

Acum 200 de milioane de ani, o serie de erupții vulcanice uriașe, legate de destrămarea supercontinentului Pangea, au eliberat cantități imense de dioxid de carbon în atmosferă. Temperatura globală a crescut brusc cu 5 până la 10 grade Celsius, iar acest șoc climatic a declanșat una dintre cele mai mari extincții în masă din istoria Pământului, care a dus la dispariția a aproximativ trei sferturi din toate speciile marine și terestre existente atunci. Pădurile dominate de conifere s-au prăbușit sub acest stres, iar peisajul rămas devastat a fost rapid colonizat de ferigi, plante rezistente și oportuniste, care s-au răspândit formând savane întinse pe mare parte din ce este astăzi Europa de Nord-Vest.

O amprentă lăsată în polen fosilizat

O echipă internațională coordonată de geologi de la Universitatea Utrecht, condusă de Bas van de Schootbrugge, a analizat sedimente excepțional de bine conservate din patru foraje geologice, pentru a reconstitui activitatea incendiilor din această perioadă. Cercetătorii au realizat 15.000 de măsurători pe polen și spori fosilizați, provenind atât de la copaci, cât și de la ferigi, dinainte, din timpul și de după extincție.

Pentru a fi siguri că schimbările observate nu se datorează unor particularități biologice specifice unui singur grup de plante, cercetătorii au comparat separat polenul copacilor cu sporii ferigilor. Ambele grupuri au arătat același tipar de întunecare a culorii fosilelor, un semn clar că nu planta în sine, ci un factor extern, cel mai probabil căldura și incendiile repetate, a lăsat aceeași amprentă asupra tuturor.

Folosind acest indicator nou, numit indice de întunecare a palinomorfelor, echipa a identificat o „zonă întunecată” în sedimente care coincide exact cu niveluri ridicate de cărbune fosil și de compuși specifici arderii, cu explozia numărului de spori de ferigă și cu intervalul principal al extincției. Toate aceste semnale, luate împreună, indică mii de ani de activitate intensă a incendiilor.

Plante care se hrănesc din propria lor cenușă

Ferigile nu au fost doar victimele incendiilor, ci și principalul lor combustibil. Deși ard complet la suprafață, multe specii de ferigi supraviețuiesc prin sisteme de rădăcini subterane, din care pot regenera extrem de rapid, mai repede decât alte plante concurente. Practic, fiecare incendiu curăța terenul de concurență și oferea ferigilor un avantaj suplimentar pentru a se răspândi și mai mult, alimentând astfel ciclul următor de foc.

Această perioadă cu spori de ferigă în exces, cunoscută drept „vârful ferigilor”, este estimată să fi durat între 40.000 și 300.000 de ani, o perioadă lungă în care peisajul nu a reușit să se refacă, fiind ținut constant într-un ciclu de căldură, secetă, incendii și eroziune. Cercetătorii notează că observații similare, dintr-un sit din Groenlanda, arată o creștere de cinci ori a activității incendiilor în jurul aceleiași perioade, ceea ce sugerează că fenomenul nu a fost limitat doar la Europa.

Concluzia studiului este limpede: atunci când o încălzire bruscă distruge pădurile mature, plantele rezistente care le iau locul pot deveni ele însele combustibilul unui ciclu de incendii care se auto-întreține, prelungind cu mii de ani suferința unui ecosistem deja aflat în criză.

---

Sursă: T. P. Hollaar, B. van de Schootbrugge et al. — „Continental-scale fern savannah wildfires during end-Triassic greenhouse warming”, Nature Geoscience (2026), DOI: 10.1038/s41561-026-02048-4, Universitatea Utrecht