Astăzi se vorbesc pe glob circa 7.500 de limbi, iar aproape jumătate sunt considerate în pericol. Un nou studiu publicat în revista Science arată însă că, acum 1.000-3.000 de ani, omenirea vorbea probabil zeci de mii de limbi diferite, poate chiar peste 75.000, într-o veritabilă „epocă de aur” lingvistică, urmată de un declin rapid și dramatic.

Studiul, realizat de o echipă internațională formată din cercetători de la Universitatea Yale, Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă și Institutul Catalan de Cercetare și Studii Avansate (ICREA), reconstituie traiectoria diversității lingvistice globale de-a lungul ultimilor 12.000 de ani, adică pe toată durata Holocenului. Concluzia principală răstoarnă o presupunere larg răspândită: declinul masiv al limbilor lumii nu a început acum 500 de ani, odată cu expansiunea colonială europeană, ci cu mult mai devreme, o dată cu apariția marilor state și imperii antice.

Cum se reconstituie o limbă care nu a lăsat urme scrise

Scrierea are o vechime de doar aproximativ 6.000 de ani, ceea ce înseamnă că, pentru cea mai mare parte a istoriei lingvistice a omenirii, nu există dovezi directe. Pentru a estima totuși câte limbi ar fi putut exista, cercetătorii au combinat date etnografice, estimări demografice preistorice și modelare statistică și computațională.

Punctul de plecare a fost analiza a 171 de societăți de vânători-culegători și pescari ale căror moduri tradiționale de trai nu fuseseră transformate profund de contactul cu populații care practicau agricultura. Aceste date au fost combinate cu estimări independente ale populației globale de acum 12.000 de ani, situată undeva între 4,4 și 7 milioane de oameni. Pornind de la premisa că fiecare grup etnolingvistic distinct corespundea, în linii mari, unei limbi separate, modelele au estimat că, la începutul Holocenului, se vorbeau între 4.500 și 6.200 de limbi, un interval mai larg de estimări plauzibile mergând de la aproximativ 3.300 la 7.800.

Vârful neașteptat: nu în Paleolitic, ci în epoca marilor imperii

Rezultatul cel mai surprinzător al studiului nu este numărul mare de limbi din trecut, ci momentul în care acesta a atins vârful. Diversitatea lingvistică a crescut constant de-a lungul Holocenului, pe măsură ce agricultura și inovațiile tehnologice au permis populației globale să se extindă, iar comunitățile sedentare, mai numeroase, au favorizat apariția a tot mai multe limbi mici, locale. Modelele arată însă că acest proces nu a atins punctul maxim în adâncul preistoriei, ci relativ recent, cu doar 1.000 până la 3.000 de ani în urmă, o perioadă în care multe traiectorii sugerează o creștere de zece ori față de nivelul din prima parte a Holocenului.

Cercetătorii numesc acest interval „epoca de aur” a limbilor, o perioadă care a rămas practic invizibilă pentru istorie, deoarece majoritatea surselor scrise care au supraviețuit au fost produse tocmai de societățile expansioniste ale căror limbi urmau să devină dominante. Odată cu apariția statelor mari și a imperiilor multinaționale, precum Imperiul Roman, popoarele dominante și-au impus limbile, culturile și, nu în ultimul rând, agenții patogeni asupra populațiilor mai mici, anterior independente. Limbile grupurilor care se extindeau aveau șanse disproporționat de mari să supraviețuiască, în timp ce cele ale populațiilor absorbite, strămutate sau aflate în declin au dispărut. Colonialismul european, arată studiul, nu a declanșat acest proces, ci l-a accelerat considerabil.

Studiul arată că limbile vorbite astăzi nu sunt o imagine completă a diversității umane, ci supraviețuitoarele unui filtru istoric extrem de selectiv, care a favorizat popoarele cuceritoare, nu neapărat limbile cele mai eficiente sau mai bine adaptate comunicării. Cercetătorii lansează însă un mesaj optimist: direcția politică a istoriei nu este ireversibilă, iar dispariția limbilor amenințate astăzi nu este, în niciun caz, inevitabilă.

---

Sursă: Damian E. Blasi, Marcus J. Hamilton, Russell D. Gray, Claire L. Bowern — „The rise and fall of language diversity through the Holocene”, Universitatea Yale, Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă, ICREA, publicat în Science, 23 iulie 2026, DOI: 10.1126/science.adx4343