O echipă de cercetători americani a identificat gena care ajută anumite șopârle să reziste unor vânturi de peste 100 km/h, arătând, pentru prima dată, mecanismul genetic din spatele unei adaptări evolutive apărute în urma unor uragane reale.

Studiul, publicat în revista Current Biology, pornește de la o observație surprinzătoare făcută în 2017: la scurt timp după ce uraganele Irma și Maria au lovit insulele Turks și Caicos, din Caraibe, populațiile supraviețuitoare de șopârle anole aveau membre și degete vizibil diferite față de cele dinainte de furtuni. Ceea ce nu se știa până acum era care anume genă stă la baza acestei schimbări, apărute practic peste noapte, la scara timpului evolutiv.

O schimbare vizibilă în doar șase săptămâni

Cercetătorii, conduși de biologul evoluționist Shane Campbell-Staton, de la Universitatea Princeton, și de doctorandul Princeton Vaughn, au comparat probe de țesut recoltate de la o specie de șopârle anolis din insulele Turks și Caicos (Anolis scriptus) înainte și după cele două uragane din 2017. Analiza genomului a scos la iveală mai multe regiuni care păreau să fi evoluat neobișnuit de rapid în intervalul dintre cele două recoltări, semn că uraganele acționaseră ca o presiune de selecție extrem de puternică, deși de foarte scurtă durată.

Din segmentele identificate, cinci gene s-au remarcat prin rolul lor cunoscut în dezvoltarea mușchilor și a scheletului. Dintre acestea, gena hs6st1 a ieșit clar în evidență, atât pentru influența pe care o are asupra dezvoltării membrelor la alte specii de animale, cât și pentru faptul că o variantă a ei era corelată direct cu o schimbare fizică observată la șopârlele supraviețuitoare: degetul al patrulea de la picioarele din spate devenise mai scurt.

Un uragan reconstituit într-o cutie

Pentru a verifica dacă acest deget mai scurt chiar contează în practică, cercetătorii au construit un experiment simplu, dar ingenios: au așezat șopârle obișnuite pe un suport vertical și au pornit un ventilator puternic, capabil să genereze rafale de până la 118 km/h, un „uragan într-o cutie”, cum l-a numit Campbell-Staton. Rezultatul a fost limpede: animalele care aveau degetul al patrulea mai scurt reușeau să se mențină agățate mai mult timp pe suport.

Explicația ține de fizica simplă a pârghiilor. Deși pare contraintuitiv, un deget mai lung nu oferă neapărat un avantaj în agățare, în timp ce unul mai scurt oferă un avantaj de pârghie mai bun, permițând mușchilor să exercite o forță de strângere mai eficientă. Pentru a confirma legătura directă dintre genă și această trăsătură fizică, echipa a folosit tehnica CRISPR pentru a perturba funcționarea genei hs6st1, obținând exact efectul așteptat: reducerea elementelor osoase de la nivelul labei piciorului din spate.

Studiul arată, pentru prima dată în detaliu, cum un eveniment meteo extrem poate lăsa o urmă directă, măsurabilă, într-o singură genă a unei populații întregi, în doar câteva săptămâni. Pe măsură ce uraganele devin, potrivit prognozelor climatice, tot mai frecvente și mai puternice, astfel de studii arată că evoluția nu are nevoie de mii de ani ca să lase semne vizibile.

---

Sursă: Princeton L. Vaughn, Colin M. Donihue, Andrea D. Rummel, Nicolas C. Rochette, Douglas B. Menke, Amber L. Rittgers, Christina E. Sabin, Anna L. Iouchmanov, Aaron H. Griffing, Anthony Herrel, Jason Kolbe, Jonathan Losos, Shane C. Campbell-Staton — „Genomic targets of hurricane-induced selection on clinging performance in an island lizard”, Universitatea Princeton, publicat în Current Biology, 28 iulie 2026, DOI: 10.1016/j.cub.2026.07.022