Timp de secole am crezut că bizonii nord-americani supraviețuitori poartă în gene amprenta amestecului cu vitele domestice. Un studiu genetic de amploare, publicat în Science, arată o poveste mult mai complexă și mai încurajatoare.
Cu aproape 200.000 de ani în urmă, strămoșii bizonilor americani (Bison bison) au traversat puntea de gheață Bering dinspre Siberia spre Alaska. De atunci, animalele au populat continentul de la un ocean la altul, ajungând la zeci de milioane de exemplare înainte ca vânătoarea intensivă de la sfârșitul secolului al XIX-lea să reducă întreaga populație la doar câteva sute de indivizi. O echipă internațională de cercetători, coordonată de Universitatea din California, Santa Cruz, a reconstituit acum, pentru prima dată la o asemenea scară, istoria genetică a speciei pe parcursul a peste 20.000 de ani, oferind un instrument concret pentru conservarea ei.
Cel mai mare set de date genetice realizat vreodată pentru bizoni
Cercetătorii au secvențiat genomul complet a 160 de bizoni, dintre care 115 au trăit înainte de prăbușirea populației de la 1900 și 45 în ultimii 100 de ani. Datele au fost combinate cu alte 52 de genomuri moderne publicate anterior, rezultând cel mai amplu set genetic realizat vreodată pentru această specie. Printre eșantioanele analizate s-au numărat resturi provenite din colecții muzeale, universitare și private, inclusiv coarne uriașe păstrate generații întregi în case particulare.
O contribuție esențială a venit de la Universitatea din Wyoming, care a pus la dispoziție material genetic extras din oase de bizon descoperite la situri arheologice din statul american. Folosind 27 de exemplare din Wyoming, dintre care 16 provenite din cinci situri arheologice, cercetătorii au construit ceea ce ei numesc un „transect temporal” de 10.000 de ani, esențial pentru a demonstra că populațiile de bizon de pe tot continentul erau cândva strâns conectate genetic.
„Istoria bizonilor din America de Nord este o succesiune de astfel de blocaje genetice”, explică Jonas Oppenheimer, paleogenetician la Universitatea Stockholm și autorul principal al studiului. Echipa a identificat cel puțin două astfel de episoade majore: unul odată cu sosirea inițială a unui grup relativ mic de animale din Eurasia, iar altul în urmă cu circa 20.000 de ani, în timpul Ultimului Maxim Glaciar, o perioadă de răcire intensă în care populația de bizoni s-a prăbușit.
O poveste diferită despre amestecul cu vitele domestice
Unul dintre cele mai importante rezultate ale studiului contrazice o idee larg răspândită în ultimii ani, potrivit căreia aproape toți bizonii moderni ar purta urme genetice de la vitele domestice, ca urmare a experimentelor de încrucișare din secolul trecut. Analizând 97 de eșantioane moderne de bizon de câmpie, cercetătorii au găsit ascendență bovină doar la 32 dintre acestea.
„Împreună, aceste rezultate sugerează că ascendența bovină este mult mai puțin răspândită decât se credea și ar putea chiar dispărea în timp prin deriva genetică, atât timp cât fluxul genetic dintre turme este suficient de frecvent pentru a împiedica fixarea unor segmente de ADN bovin în cadrul turmelor”, scriu autorii studiului. Cu alte cuvinte, dacă turmele izolate sunt lăsate să schimbe animale între ele, genele de vită ar putea fi eliminate treptat, de la sine, din populația de bizoni.
Studiul mai arată că cele două subspecii actuale, bizonul de pădure (care a populat istoric pădurile boreale din nordul Canadei și Alaska) și bizonul de câmpie (răspândit pe pajiștile și preriile dintre Canada și nordul Mexicului), s-au separat genetic abia în ultimii câteva mii de ani, nu în urma unei izolări profunde de-a lungul zecilor de mii de ani. În anii 1920, guvernul canadian a strămutat circa 7.000 de bizoni de câmpie în Parcul Național Wood Buffalo, motiv pentru care toți bizonii de pădure de astăzi poartă și gene de bizon de câmpie.
De ce contează diversitatea genetică pentru viitorul speciei
Deși readuși de la câteva sute de exemplare la câteva sute de mii astăzi, bizonii rămân, în cea mai mare parte, împărțiți în turme mici și izolate unele de altele, gestionate separat în rezervații și parcuri naționale. Fără intervenție umană care să favorizeze schimbul genetic între aceste turme, cercetătorii avertizează că populațiile fragmentate riscă probleme serioase de consangvinizare: infertilitate, malformații congenitale, boli și o capacitate limitată de adaptare la provocările viitoare, inclusiv la schimbările climatice.
Potrivit lui Gregg Adams, fondatorul proiectului de cercetare BIG (Bison Integrated Genomics), o turmă are nevoie de aproximativ 1.000 de animale pentru a-și menține o diversitate genetică sănătoasă, prag pe care puține populații actuale îl ating. „Dacă vom continua cu acest sistem de populații fragmentate, în 100 sau 200 de ani ne putem aștepta la multă consangvinizare și la o pierdere a diversității genetice”, spune Jaswant Singh, cercetător în domeniul reproducerii și decan asociat la Facultatea de Medicină Veterinară a Universității Saskatchewan, unul dintre coordonatorii proiectului BIG.
Setul de date generat de acest studiu oferă acum, pentru prima dată, un reper genetic concret al modului în care arăta o populație sănătoasă de bizoni înainte de colapsul din secolul XX, un fel de hartă după care administratorii turmelor moderne pot decide ce animale să transfere între rezervații pentru a reface fluxul genetic pierdut.
Concluzia cercetătorilor este că bizonul a fost salvat de la dispariție, dar nu și-a recăpătat pe deplin rolul de specie sălbatică liberă, iar viitorul lui pe termen lung depinde acum de deciziile de management informate genetic, nu doar de numărul brut de animale.
Sursă: Jonas Oppenheimer et al. — Paleogenomic insight into the collapse, recovery, and management of American bison, Science (2026), DOI: 10.1126/science.aee4205 — Universitatea din California, Santa Cruz, în colaborare cu Parks Canada, Universitatea din Alberta, Universitatea din Wyoming, Universitatea din Saskatchewan și o coaliție de peste 30 de instituții din America de Nord
Lasă un răspuns