Analiza genomurilor a 4.587 de europeni din epoca bronzului și a fierului sugerează că limbile celtice s-au răspândit spre vest dintr-o regiune din Europa central-estică, în urmă cu circa 3.000 de ani. Autorii spun că e explicația cea mai simplă, nu o dovadă.

Irlandeza, gaelica scoțiană, galeza și bretona sunt astăzi limbile celtice rămase, vorbite în cea mai mare parte pe coasta atlantică a Europei de Nord. Între 3.000 și 2.000 de ani în urmă, însă, celtica se vorbea în cea mai mare parte a continentului. De peste un secol, specialiștii dezbat unde a apărut și cum s-a răspândit. Teoria cea mai influentă o plasează pe coasta atlantică.

Un test pentru patru ipoteze

O echipă internațională, condusă de Hugh McColl, de la Universitatea din Copenhaga, și de Guus Kroonen, lingvist la Universitățile Leiden și Copenhaga, a analizat date genomice de la 4.587 de oameni din epoca bronzului și a fierului. Cercetătorii au verificat în ce măsură patru modele propuse pentru originea și răspândirea celtei se potrivesc cu istoria populațiilor reconstituită din ADN. Rezultatele au fost apoi comparate cu datările propuse de lingviști.

Trei mișcări de populații

Echipa identifică trei procese relevante pentru răspândirea celtei. Primul: acum aproximativ 4.400 de ani, o ascendență legată de stepă a ajuns în regiunea în care aveau să se vorbească mai târziu limbi celtice, odată cu grupuri asociate culturii Pahare Clopot. Al doilea: între 3.800 și 3.200 de ani în urmă, oameni cu ascendență din sud-vestul Europei s-au mutat în Britania. Al treilea: între 3.200 și 2.800 de ani în urmă, o ascendență legată de populațiile din Bronzul târziu din cultura Knovíz-Urnfield, din Europa central-estică, s-a răspândit spre vest, în Franța, Britania, nord-estul Peninsulei Iberice și Italia.

Urnfield este o cultură a Bronzului târziu, cunoscută pentru noi practici funerare, așezări fortificate și metalurgie avansată. Autorii cred că a treia mișcare se potrivește cel mai bine cu răspândirea celtei, pentru că modelul „celtica din est” corespunde atât mișcărilor genetice, cât și datărilor lingvistice. Celelalte modele cer mai multe presupuneri, iar unul se lovește de o nepotrivire a datelor.

Ce nu poate spune ADN-ul

ADN-ul nu arată ce limbă vorbeau oamenii din care provine. Autorii notează că răspândirea unei limbi nu urmează neapărat o migrație și că nu se poate exclude difuzarea treptată a trăsăturilor celtice în populații deja existente. Ei recunosc că istoria oamenilor și schimbarea limbilor nu merg mereu pe cea mai simplă cale. Concluzia este deci o ipoteză bine susținută de date, nu o dovadă.

Studiul are un frate, publicat în aceeași zi tot în Nature, despre limbile germanice (engleza, germana, olandeza și limbile scandinave). Ambele lucrări folosesc aceleași date, iar cea germanică indică o migrație nebănuită până acum, în urmă cu circa 4.000 de ani.

Genomurile a 4.587 de europeni vechi sugerează că celtica s-a răspândit spre vest, în urmă cu circa 3.000 de ani, odată cu o migrație dinspre Europa central-estică, legată de cultura Urnfield. Ipoteza o contrazice pe cea atlantică, dar ADN-ul nu poate arăta limba vorbită de acei oameni, deci legătura rămâne cea mai simplă explicație, nu o certitudine.

---

Sursă: Hugh McColl, Guus Kroonen, Thomaz Pinotti, William Barrie, John Koch, Johan Ling, Jean-Paul Demoule, Kristian Kristiansen, Martin Sikora, Eske Willerslev, Universitatea din Copenhaga, Universitatea Leiden, Universitatea din Göteborg și alte instituții, „Tracing the spread of Celtic languages using ancient genomics”, Nature, 4 noiembrie 2026, DOI: 10.1038/s41586-026-11198-9