O bufniță mică din Messel, Germania, a murit acum 47 de milioane de ani cu un gândac irizat în stomac. Aripile gândacului, oasele și penele ei sugerează că păsările acestea încă vânau ziua, nu noaptea.

Fosila a fost descrisă ca specie nouă, Masillastrix blattophaga, într-un studiu publicat pe 2 noiembrie în revista Current Biology. Bufnița avea circa 12 centimetri și a trăit în Eocenul mijlociu. Scheletul ei este complet, cu excepția craniului, și păstrează chiar și penele de zbor și de coadă.

A fost recuperată în sezonul de săpături 2025 din Grube Messel, sit fosilifer din Hessa inclus în patrimoniul UNESCO. Este abia a doua specie de bufniță cunoscută de acolo, iar numele ei înseamnă, aproximativ, „bufnița mâncătoare de gândaci din Messel”.

Ce ne spune ultima masă

În zona stomacului s-au păstrat fragmente verzi-albăstrui, irizate, de aripă de gândac. Sonja Wedmann, care conduce săpăturile de la Messel, le-a identificat după desenul nervurilor. La gândacii de azi, aripile irizate sunt asociate cu un mod de viață diurn, deci prada ar fi o dovadă indirectă despre programul bufniței.

Identificarea este întărită de o a doua descoperire. Un gândac foarte asemănător, mult mai bine conservat, a fost găsit pe același sit, la câțiva metri de bufniță. Asta confirmă că resturile din stomac sunt într-adevăr aripă de gândac.

Oase și pene fără echipament de noapte

Scheletul și penele spun aceeași poveste. Aripilor le lipseau încă unele adaptări la viața de noapte, tipice bufnițelor actuale. Bufnițele nocturne de azi au humeri subțiri și zboară aproape fără zgomot, în timp ce humerusul bufniței din Messel este robust, mult mai gros decât al uneia moderne.

Autorii nu pretind o dovadă definitivă și recunosc că nu e o confirmare irefutabilă. Bufnița ar fi putut mânca gândacul în zori sau în amurg, ceea ce ar putea pune la îndoială ipoteza că era strict diurnă. Gerald Mayr, primul autor, amintește totuși că există un consens: bufnițele descind dintr-un strămoș diurn. Momentul trecerii la viața de noapte rămâne necunoscut.

Fosila din Messel sugerează că bufnițele nu erau încă vânători ai nopții acum 47 de milioane de ani. Dovada nu este definitivă, dar arată ce mânca și cum zbura o bufniță din vremea aceea.

---

Sursă: Gerald Mayr, Lucia Šmídová, Adrian Richter, Sonja Wedmann, „Evidence for diurnal habits in an exceptionally preserved Eocene owl”, Current Biology, 2 noiembrie 2026, DOI: 10.1016/j.cub.2026.09.079. Comunicat: Senckenberg Forschungsinstitut und Naturmuseum Frankfurt.