Oamenii au guri și gâturi diferite și pronunță aceleași vocale în moduri puțin diferite. Un studiu pe 32 de vorbitori de engleză, completat cu date din zece limbi, sugerează că aceste diferențe individuale ar putea contribui la diferențele dintre limbi.

Forma palatului, a limbii și a gâtului diferă de la un om la altul. Lingviștii tratează adesea aceste diferențe ca pe un zgomot de fond, pe care îl filtrează ca să ajungă la sunetul „curat” al limbii. Cercetătorii de la Universitatea din Neuchâtel și de la Universitatea din Zurich au pornit de la întrebarea inversă: ce se întâmplă cu limbile dacă aceste diferențe contează?

Studiul, condus de Steven Moran și Tiena Danner, a apărut pe 13 octombrie în revista PLOS Biology.

Cum au fost măsurate vocalele

Echipa a folosit înregistrări deja existente, dintr-o bază de date publică în care 75 de vorbitori au fost filmați cu rezonanță magnetică în timp real, în timp ce rosteau cuvinte. Au ales 32 dintre ei, 16 femei și 16 bărbați cu vârste între 18 și 59 de ani, vorbitori de engleză americană din medii etnice și lingvistice diferite.

Din cuvintele „beat”, „bait”, „pot”, „boat” și „boot” au extras cele cinci vocale i, e, a, o, u, fiecare rostită de două ori. Pe 3.210 imagini de rezonanță magnetică au marcat 95 de puncte care descriu forma gurii, a limbii, a palatului și a gâtului, iar din sunetul înregistrat în același timp au măsurat frecvențele de rezonanță ale vocalelor. Au scos din calcule efectul sexului și al mărimii tractului vocal, ca să urmărească diferențele comune tuturor vorbitorilor.

Aceeași vocală, gesturi diferite

Vorbitorii au folosit mișcări foarte diferite ale limbii, maxilarului și buzelor ca să rostească aceeași vocală. Variația dintre gesturi a fost mult mai mare decât variația dintre sunetele rezultate: raportul dintre variația din interiorul unei vocale și cea dintre vocale a fost 0,548 pentru gesturi și 0,065 pentru sunet. Cu alte cuvinte, oamenii își adaptează gesturile ca să obțină vocale care sună asemănător.

Adaptarea depinde de forma palatului. Cei cu palat scurt și rotunjit au avut o limbă cu o formă mai rotunjită în timpul vorbirii, spre deosebire de cei cu palat alungit și mai puțin adânc.

Compensarea nu este însă completă. Rămâne o diferență măsurabilă: forma tractului vocal al fiecărui om lasă o semnătură în sunetul vocalelor, adică în timbrul vocii, în întinderea sunetelor și în distanța dintre vocale.

De la vorbitori la limbi

Datele de rezonanță magnetică există doar pentru engleză, așa că autorii au adăugat înregistrări sonore din zece limbi: bască, bulgară, hindi, italiană, portugheză, română, rusă, tamilă, turcă și vietnameză. Eșantionul vine dintr-un corpus construit pe baza proiectului Common Voice al Mozilla și cuprinde 19.335 de vocale rostite de 3.867 de vorbitori.

Variația dintre vorbitorii aceleiași limbi a avut un tipar asemănător cu cel din eșantionul de vorbitori de engleză. Variația dintre limbi a avut, la rândul ei, un tipar asemănător cu cel din interiorul unei limbi. Testele statistice nu au găsit diferențe între aceste tipare (p = 0,63 și, respectiv, p = 0,33).

Pe această bază, autorii propun un model inspirat din biologie. În genetică, populațiile despărțite se îndepărtează treptat una de alta, pe baza variației dinăuntrul fiecăreia și a întâmplării. Autorii aplică aceeași logică vorbirii: variația anatomică dintre vorbitori ar fi materia primă din care grupurile despărțite ajung, peste generații, să pronunțe sunetele diferit. Modelul pornește de la cel al biologului Russell Lande și servește ca ipoteză de referință: abaterile de la el ar indica influența culturii. Autorii spun că „semințele diferențelor fonetice dintre limbi sunt deja prezente” în variația dintre vorbitorii individuali.

Ce nu arată studiul

Eșantionul cu imagini de rezonanță magnetică este mic: 32 de vorbitori, o singură limbă, cinci vocale și imagini bidimensionale ale tractului vocal. Autorii notează că zgomotul aparatului poate schimba felul în care vorbesc participanții, dar cred că efectul atinge la fel imaginile și sunetul, deci nu strică legătura dintre ele.

Pentru cele zece limbi există doar sunet, fără imagini ale tractului vocal, așa că ipoteza că tiparul din interiorul limbilor vine din anatomie nu poate fi testată direct. Eșantionul este prea mic ca să separe efectul înrudirii dintre limbi și al contactului dintre vorbitori, iar autorii nu îl socotesc o estimare a diversității vocalelor de pe glob. Modelul este o ipoteză de referință și nu o dovadă că anatomia hotărăște cum sună o limbă.

Fiecare om pronunță vocalele puțin altfel, iar forma gurii și a gâtului explică o parte din această diferență. Autorii cred că aceeași variație dintre vorbitori ar putea contribui la diferențele dintre limbi, dar ipoteza trebuie verificată pe mai multe limbi și pe mai multe sunete.

---

Sursă: Steven Moran (Institutul de Biologie, Universitatea din Neuchâtel; Infrastructura de cercetare lingvistică, Universitatea din Zurich), Tiena Danner (Universitatea din Neuchâtel), Marcia S. Ponce de León și Christoph P. E. Zollikofer (Departamentul de Informatică, Universitatea din Zurich; Center for Climate Physics, Institute for Basic Science, Busan) — „Interindividual vocal tract diversity influences the phonetic diversification of spoken languages”, PLOS Biology 24(10): e3004003, 13 octombrie 2026. DOI: 10.1371/journal.pbio.3004003