Soarele nu își va pierde masa lin, ci prin mii de ejecții asimetrice, iar simulările Caltech arată că acestea pot destabiliza orbitele planetelor exterioare mult mai devreme decât se credea: în jur de un miliard de ani după transformarea în pitică albă.

Un studiu semnat de Konstantin Batygin și Jim Fuller, de la Caltech, și de Fred Adams, de la Universitatea Michigan, revizuiește un calcul vechi despre soarta lui Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Până acum, orbitele lor erau considerate stabile pe o durată de ordinul a 10¹⁸ ani, adică un miliard de miliarde de ani, de zeci de milioane de ori mai mult decât vârsta Universului. Lucrarea a apărut ca preprint pe arXiv pe 11 septembrie 2026, iar versiunea publicată în The Astrophysical Journal Letters a fost preluată de presă la începutul lunii octombrie. Nu este o noutate de ultimă oră, dar nici nu a ajuns încă în publicațiile românești de știință.

Calculele anterioare presupuneau că Soarele își pierde masa treptat și uniform, în toate direcțiile. Autorii pornesc de la o observație: piticele albe primesc un recul măsurabil, de ordinul a 0,75 km/s, ceea ce arată că masa este expulzată asimetric, în ejecții separate. Dacă ejecțiile sunt simetrice sau perfect lente, planetele pur și simplu își extind orbitele. Dacă sunt episodice și într-o parte sau alta, fiecare dă Soarelui un mic impuls în sens opus, iar planetele nu mai urmează un drum liniștit.

Ce se schimbă când masa pleacă în bucăți

În simulări, fiecare ejecție aruncă o fracțiune din masa Soarelui care variază între o zecimilionime și o zece-miime (circa 33 de mase terestre în cazul maxim). Pentru cazul de referință, autorii au folosit circa 4.600 de evenimente. Fiecare imprimă Soarelui un recul de câțiva metri pe secundă, în medie aproximativ 7 m/s, iar împreună ele ajung la 0,33–0,58 km/s. Valoarea observată la piticele albe se potrivește cu ejecții de până la o zece-miime din masa Soarelui.

Efectul asupra planetelor este cel al unui mers aleatoriu: orbitele lor se abat treptat, iar distanțele dintre ele se micșorează până când încep să se intersecteze. Un control în care pierderea de masă este simetrică sferic lasă sistemul stabil cel puțin trei miliarde de ani. Cu ejecții foarte mici, de cel mult câteva zecimilionimi din masa Soarelui, instabilitatea rămâne sub 2%.

Ce arată cele 672 de simulări

Grila de calcul are 672 de realizări, rezultate din șapte valori ale masei ejectate, 48 de configurații inițiale aleatorii și două variante ale momentului ejecțiilor: pe toată faza de gigantă roșie sau doar în ultima etapă, cea a ramurii asimptotice a giganților. Pentru valoarea de referință a masei ejectate, 96% dintre sisteme devin instabile în trei miliarde de ani în prima variantă și 83% în a doua, fără să intervină vreo stea din exterior. Rezumatul lucrării indică în jur de 90% autodistrugere în același interval.

În scenariul cel mai realist, circa 40% dintre sisteme (19 din 48) ajung la dezintegrare sau la împrăștiere violentă încă dinainte ca Soarele să devină pitică albă. Momentul instabilității variază de la câteva milioane de ani la 2,6 miliarde de ani după formarea piticii albe, iar mediana din varianta cu ejecții doar la final este de aproximativ 40 de milioane de ani. Durata de viață dinamică a sistemului exterior scade astfel de la 10¹⁸ ani la aproximativ un miliard de ani.

Planetele sunt mai degrabă aruncate decât distruse

Rezultatul nu înseamnă că planetele uriașe se ciocnesc și se distrug recuproc. În integrările autorilor, ejectarea în spațiul interstelar domină net față de coliziuni, ceea ce ar putea alimenta populația de planete rătăcitoare din Galaxie. Coliziunile sunt favorizate în sistemele foarte strânse și pentru planetele cu masă mică. Autorii estimează că poluarea piticelor albe cu metale ar fi alimentată mai ales de corpuri stâncoase, nu de materialul giganților.

Studiul are și limite pe care autorii le recunosc. Modelul presupune ejecții de aceeași masă și ignoră mareele, trecerea unor stele din apropiere și efectul gravitațional direct al norilor de gaz asupra planetelor. Ipoteza ejecțiilor episodice pe toată faza de gigantă roșie este mai bine susținută pentru faza finală. Planetele terestre nu au fost incluse, deci Pământul nu face obiectul simulărilor. Timpii de instabilitate sunt haotici și trebuie interpretați statistic, nu ca o prognoză exactă.

Rezultatul nu spune că Sistemul Solar se va destrăma curând, ci că liniștea de miliarde de ani imaginată pentru planetele exterioare depinde de o ipoteză prea simplă. Dacă Soarele își pierde masa în bucăți, așa cum sugerează reculul piticelor albe, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun ar putea ajunge pe orbite haotice sau în spațiul interstelar în câteva miliarde de ani după ce Soarele devine pitică albă.

---

Sursă: Konstantin Batygin (Caltech), Jim Fuller (Caltech), Fred C. Adams (Universitatea Michigan), „Terminal Instability of the Solar System Triggered by Stochastic Solar Mass Loss”, The Astrophysical Journal Letters, vol. 1009, L22, 2026, DOI: 10.3847/2041-8213/aea290; preprint arXiv:2609.12494 (11 septembrie 2026).