Oamenii preistorici au ocolit lacurile din deșertul Arabiei pentru că acolo nu aveau din ce face unelte

–

–

Acum 122.000–67.000 de ani, deșertul Rub’ al Khali avea lacuri, dar o expediție de 1.500 km n-a găsit acolo nicio unealtă. Explicația din Nature: interiorul deșertului nu avea piatră bună de cioplit, iar fără ea apa nu a fost de ajuns ca oamenii să se stabilească acolo.

Rub’ al Khali, numit și „Sectorul Gol”, este cel mai mare deșert de nisip continuu din lume, cu o suprafață de circa 650.000 de kilometri pătrați, în sudul Peninsulei Arabice. În fazele umede ale Pleistocenului, ploile musonice au umplut bazinul cu lacuri, iar cercetătorii au presupus multă vreme că grupurile umane care se mutau din Africa spre Asia le-au folosit ca locuri de oprire. O echipă internațională a mers acum să verifice, pe teren, dacă a fost așa.

Un drum de 1.500 de kilometri fără nicio unealtă

Expediția a avut loc la sfârșitul lui 2023. Opt oameni, în trei vehicule, au parcurs în 35 de zile circa 1.500 de kilometri prin deșert și au verificat 125 de locuri. În 55 dintre ele au găsit depozite de lac, uneori cu cochilii de melci de apă dulce și fragmente de ou de struț. Lacurile fuseseră datate anterior între aproximativ 122.000 și 67.000 de ani în urmă.

Unelte de piatră n-au găsit nicăieri. „Am stat pe malul unui lac străvechi după altul și n-am găsit nimic făcut de mâna omului”, spune geoarheologul Rudolf Dellmour, de la Universitatea din Viena, primul autor al studiului. El argumentează că o echipă care reușea să observe o cochilie de melc cât unghia ar fi văzut și o unealtă de piatră. Potrivit unui articol despre studiu, vizibilitatea la sol depășea 95%.

Piatra care lipsea

Suprafața interiorului deșertului este formată din carbonați și evaporite, roci care nu se sparg în muchii ascuțite. Piatră bună de cioplit au găsit doar în 10 dintre cele 125 de locuri, toate la capetele traseului, și nici acolo n-au apărut artefacte. Cea mai apropiată sursă se află la peste 200 de kilometri de lacurile cercetate. Lacurile erau alimentate de apă subterană, așa că nici vreun râu nu aducea pietre din altă parte.

Studiile anterioare arată că materia primă pentru unelte vine de obicei de la aproximativ 5 kilometri. Sursele aflate la peste 20–30 de kilometri acoperă doar 1–2% din material. O unealtă adusă de departe poate ajuta la o vizită scurtă, dar nu ține loc de producție zilnică pentru un grup stabil. La marginile deșertului, în aceeași perioadă, au trăit grupuri umane la Mundafan, Jebel Faya, Umm al Sha’al și pe platoul Dhofar Nejd, unde și-au făcut uneltele din piatră locală.

Un model care pune apa și piatra împreună

Echipa a construit un model pentru întreaga Peninsulă Arabică, care combină distanța față de apă cu prezența rocii ce poate fi cioplită. L-a testat pe 363 de situri cunoscute din Paleoliticul Mijlociu și din Epoca de Piatră Mijlocie africană. Apa singură a prezis amplasarea siturilor cu un scor de 0,695 pe o scară standard de acuratețe, iar adăugarea pietrei l-a ridicat la 0,768. Conform calculelor autorilor, circa 57% din terenul aflat aproape de apă în Arabia preistorică nu avea piatră utilizabilă.

Autorii descriu „Arabia verde” din perioadele umede drept un „arhipelag litic”, adică insule definite de geologie la fel de mult ca de climă. Modelele de răspândire a oamenilor care țin cont doar de apă și de climă ar putea supraestima cât teren puteau folosi grupurile dependente de unelte de piatră. Tiparul apare și în alte regiuni. Pe platoul Messak din Libia, 91% din descoperirile din Epoca de Piatră Mijlocie se află lângă un singur afloriment de rocă, deși apă există și în zonele joase din apropiere.

Ce rămâne neclar

Lipsa uneltelor nu dovedește că nimeni nu a trecut vreodată pe acolo. Hărțile geologice folosite au scară grosieră, iar unele cochilii au fost identificate din fotografii. Cercetările viitoare ar putea găsi tabere mici și de scurtă durată în interiorul deșertului. Când bazinul s-a umplut din nou cu apă, la începutul Holocenului, nici atunci nu au apărut materiale culturale.

Arheologul Emanuele Cancellieri, de la Universitatea din Algarve, care a scris un comentariu despre studiu în Nature fără să fi participat la el, notează că ideea că oamenii au nevoie de mai mult decât apă nu este nouă. Valoarea lucrării, spune el, vine din faptul că o testează ambițios, pe teren și cu un model.

Apa singură nu a fost de ajuns pentru ca oamenii preistorici să se stabilească în deșertul Rub’ al Khali: aveau nevoie și de piatră din care să facă unelte, iar interiorul deșertului nu avea așa ceva.


Sursă: R. W. Dellmour, E. Coco, O. Samawi, M. Al Kindi, A. Al Mahrooqi, M. R. Bebber și alți coautori, J. I. Rose (autor corespondent) (Universitatea din Viena, Universitatea din Algarve, Portugalia, și alte instituții), „Stone and water governed early human settlement of the desert”, Nature, 2026, DOI: 10.1038/s41586-026-11180-5. Comentariu: Emanuele Cancellieri (Universitatea din Algarve), Nature, 2026.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *