Telescopul spațial James Webb a detectat, pentru prima dată, o atmosferă în jurul unei planete aflate pe orbita unei pitice albe, oferind indicii esențiale despre ce s-ar putea întâmpla cu planetele Sistemului Solar după moartea Soarelui.

O echipă internațională de astronomi a analizat în detaliu WD 1856 b, o exoplanetă gigantică asemănătoare lui Jupiter, aflată la aproximativ 80 de ani-lumină de Pământ, în constelația Draco. Descoperită inițial în 2020, aceasta rămâne singura planetă cunoscută care orbitează vizibil, prin tranzit, o pitică albă, rămășița densă lăsată în urmă de o stea asemănătoare Soarelui după moartea acesteia. Noile observații, realizate cu instrumentul MIRI al telescopului Webb, au permis pentru prima oară caracterizarea completă a compoziției atmosferice a unei astfel de planete.

O planetă de șapte ori mai mare decât steaua sa

WD 1856 b are dimensiunile aproximative ale lui Jupiter, însă pitica albă în jurul căreia orbitează este comparabilă ca mărime cu Pământul, ceea ce înseamnă că planeta este de aproape șapte ori mai mare decât propria stea. Masa ei a fost estimată, pe baza noilor date, la o valoare cuprinsă între patru și unsprezece mase joviene, suficient pentru a-i confirma natura planetară și pentru a exclude ipoteza conform căreia ar fi vorba, de fapt, despre o pitică brună.

Orbita ei este extrem de strânsă: WD 1856 b înconjoară pitica albă la o distanță de peste 50 de ori mai mică decât cea dintre Pământ și Soare, completând o rotație completă în doar 34 de ore. La o asemenea apropiere, planeta ar fi trebuit să fie distrusă în timpul fazei de gigantă roșie a stelei sale, ceea ce face din simpla ei existență un fenomen surprinzător pentru astronomi.

Ipotezele privind supraviețuirea unei planete imposibile

Cercetătorii au propus două scenarii principale pentru a explica prezența planetei atât de aproape de steaua ei moartă. Primul, „modelul înghițirii”, presupune că planeta a fost efectiv absorbită de steaua-gazdă în timpul expansiunii acesteia în gigantă roșie, dar a reușit să supraviețuiască în interiorul învelișului stelar exterior. Al doilea, „modelul interacțiunii gravitaționale”, sugerează că planeta se afla inițial la o distanță sigură și că a fost împinsă ulterior spre orbita actuală de influența gravitațională a altor corpuri din sistem, printre care cele două pitice roșii care alcătuiesc, alături de pitica albă, un rar sistem stelar triplu.

Cheia pentru a departaja cele două scenarii a fost temperatura neașteptat de ridicată a planetei. Datele Webb au arătat că atmosfera WD 1856 b are aproximativ 127 de grade Celsius, mult peste temperatura la care ar trebui să se răcească în mod normal un gigant gazos aflat atât de departe de propriile surse de energie. Combinând temperatura măsurată cu masa estimată, echipa condusă de Ryan MacDonald, de la Universitatea St Andrews, a calculat că planeta a trecut printr-un episod de reîncălzire prin migrare cu 3-5,5 miliarde de ani în urmă, adică la câteva miliarde de ani după formarea piticei albe, ceea ce înclină balanța spre scenariul migrării gravitaționale ulterioare.

Ce ar putea păți planetele Sistemului Solar

Analiza spectrului de lumină captat în timpul tranzitului planetei prin fața stelei sale a arătat, de asemenea, prezența unor particule fine de tip aerosoli și a unor hidrocarburi, foarte probabil metan, în atmosfera WD 1856 b, o premieră pentru o planetă aflată pe orbita unei stele moarte. Abundența metanului constituie un argument suplimentar împotriva scenariului înghițirii, întrucât un asemenea eveniment ar fi diluat semnificativ concentrația acestui gaz prin acumularea de hidrogen din steaua-gazdă.

Descoperirea are implicații directe pentru soarta propriului nostru sistem planetar. Peste aproximativ cinci miliarde de ani, Soarele își va epuiza combustibilul nuclear, se va umfla într-o gigantă roșie de până la 200 de ori dimensiunile actuale și va înghiți, aproape sigur, Mercur și Venus, înainte de a-și expulza straturile exterioare și de a deveni, la rândul său, o pitică albă. Planetele mai îndepărtate, printre care și Pământul, ar urma, teoretic, să supraviețuiască acestei transformări, deși pierderea a aproximativ jumătate din masa Soarelui le va împinge treptat pe orbite de aproximativ două ori mai largi decât cele actuale.

Dacă Pământul va rămâne în interiorul sau în afara „zonei de pericol” în momentul morții Soarelui rămâne, deocamdată, imposibil de calculat cu precizie, dar cazul WD 1856 b arată clar că moartea unei stele nu înseamnă neapărat și sfârșitul planetelor care o înconjoară.

---

Sursă:
MacDonald, R. J., O’Connor, C. E., Boehm, V. A. et al. — „Aerosols and hydrocarbons in the atmosphere of a white dwarf planet” — Nature, vol. 655, pp. 76–80 (2026) — DOI: 10.1038/s41586-026-10514-7
Autori afiliați la University of St Andrews (Marea Britanie), Northwestern University – CIERA (SUA) și Cornell University (SUA), alături de o echipă internațională de coautori.
Documentare suplimentară: Agerpres (după Reuters), Cornell Chronicle, EurekAlert!, Sci.News.