Un studiu publicat în Science Advances arată că enzima mTOR este dirijorul care sincronizează ceasul biologic al ficatului cu orele meselor, nu cu lumina zilei, cu implicații directe pentru cei care lucrează în ture de noapte sau mănâncă la ore neregulate.

Timp de decenii, biologii au crezut că un singur „ceas” domnește peste tot corpul: nucleul suprachiasmatic din hipotalamus, sincronizat de lumină, care transmite ora exactă tuturor organelor. Ficatul, inima, mușchii, toate ar fi trebuit să asculte de acest dirijor central. Dar experimente făcute încă de acum două decenii au arătat ceva ciudat: dacă șoarecii sunt hrăniți doar în timpul zilei, adică exact opusul programului lor natural de hrănire nocturnă, ceasul biologic al ficatului își schimbă complet ritmul și se sincronizează cu mesele, nu cu lumina. Mecanismul din spatele acestei „defecțiuni” controlate a rămas însă un mister până acum.

Enzima care ascultă de mâncare, nu de soare

O echipă coordonată de Jerome Menet, de la Texas A&M University, alături de cercetătoarea Ashwini Sahasrabudhe, a identificat vinovatul: mTOR, o enzimă cunoscută drept „senzorul de nutrienți” al celulei, care reacționează la aminoacizi și la insulina eliberată după masă. Cercetătorii au dat șoarecilor rapamicină, o substanță care blochează activitatea mTOR, în timp ce animalele erau hrănite doar noaptea. Rezultatul a fost drastic: mai mult de jumătate din genele ficatului care aveau un ritm zilnic și-au pierdut acest ritm, deși ceasul biologic „clasic” al celulei a rămas neatins.

Pentru a testa dacă mTOR chiar provoacă aceste ritmuri, nu doar le însoțește, cercetătorii au folosit șoareci cu acces continuu la hrană, fără pauze, la care ritmurile genetice din ficat dispar aproape complet. O singură injecție cu un inhibitor de mTOR cu acțiune scurtă, administrată la o oră precisă din zi, a fost suficientă ca să „repornească” artificial sute de gene și metaboliți, aducându-i la un ritm asemănător celui din ficatul unor șoareci hrăniți normal.

Două ceasuri, o singură celulă

Studiul arată că genele ficatului se împart, de fapt, în două tabere. Unele rămân „ancorate” de ceasul clasic, controlat de lumină prin proteine precum REV-ERB și BMAL1. Altele ascultă aproape exclusiv de mTOR și de momentul meselor, fiind controlate de factori de transcripție care în mod normal nu sunt asociați cu bioritmurile, precum CREB1 sau GABPA. Practic, în fiecare celulă hepatică coexistă două sisteme de cronometrare, unul legat de soare, celălalt de farfurie.

mTOR mai are un rol esențial: menține în stare de funcționare reticulul endoplasmatic, „fabrica” celulei care împachetează proteinele. Când hrănirea devine continuă și ritmul mTOR se aplatizează, ficatul produce mai puține proteine de protecție împotriva stresului celular, rămânând vulnerabil. Restaurarea artificială a ritmului mTOR a refăcut și capacitatea ficatului de a gestiona acest tip de stres.

Ashwini Sahasrabudhe explică cine ar putea avea cel mai mult de câștigat de pe urma acestor descoperiri: persoanele care lucrează în ture și mănâncă la ore neregulate, expuse unui risc mai mare de boli metabolice și cardiovasculare tocmai din cauza acestui dezacord dintre ceasul central și cel al ficatului.

Cercetarea a fost făcută pe șoareci, iar traducerea directă la fiziologia umană cere prudență. Însă mecanismul descoperit oferă pentru prima dată o explicație moleculară clară pentru o problemă foarte umană: de ce mesele luate la ore aleatorii, munca de noapte sau jet lag-ul frecvent par să afecteze ficatul mult mai profund decât s-ar crede.

Concluzia cercetătorilor este că ficatul nu are un singur ceas, ci două, unul legat de lumină și altul legat de mâncare, iar atunci când cele două intră în conflict, sănătatea metabolică are de suferit.

---

Sursă: A. Sahasrabudhe, C. Guy, A. Jacq, C. W. Ho, B. Greenwell, J. Menet — „mTOR signaling contributes to system-driven rhythmic gene expression in mouse liver”, Science Advances 12, eaec0131 (2026), Texas A&M University — Departamentul de Biologie. Context suplimentar din comentariul editorial care însoțește studiul, Science Advances (2026), DOI: 10.1126/sciadv.aej7423