Cercetătorii au filmat pentru prima dată o tehnică de vânătoare complet nouă la orci: una ține prada, cealaltă acumulează viteză și o lovește frontal, până explodează în mii de fragmente.

Orcile (Orcinus orca) sunt printre cei mai versatili prădători din ocean, capabili să vâneze rechini albi, foci sau chiar balene mai mari decât ele, folosind tehnici de vânătoare adaptate fiecărei prăzi. O echipă condusă de Kathryn Ayres, cercetătoare la organizația neguvernamentală Beneath the Waves, a documentat însă în Golful Californiei un comportament niciodată descris până acum, îndreptat de data aceasta către unul dintre cei mai grei pești osoși de pe planetă, peștele-lună cu coadă ascuțită (Masturus lanceolatus), care poate depăși trei metri lungime și două tone.

O tehnică în doi timpi, cu rol de „armă”

În două evenimente separate, filmate în 2024 și 2025 de scafandri aflați întâmplător în apropiere, cercetătorii au observat aceeași secvență precisă: o orcă adultă prinde peștele-lună, deja mort, de coadă și îl ține stabil în apă, în timp ce o a doua orcă acumulează viteză din depărtare și se năpustește frontal asupra lui. Cu puțin înainte de impact, prima orcă dă drumul prăzii, exact la momentul potrivit pentru ca lovitura să aibă efect maxim. Impactul este atât de puternic încât țesutul peștelui se fragmentează instantaneu în mii de bucăți, care rămân plutind în apă ca niște confetti.

De ce să lovești ceva deja mort

Ceea ce a nedumerit inițial echipa a fost tocmai faptul că peștii erau deja morți, iar organele lor interne, bogate în nutrienți, fuseseră deja extrase înainte de coliziune. Așadar lovitura nu are rol de a ucide, ci pare să fie, mai degrabă, o metodă de măcelărire, adică de tăiere a unei prăzi prea mari în bucăți suficient de mici pentru a putea fi consumate ușor. Într-unul dintre cele două cazuri, un pui de orcă s-a apropiat imediat după impact și a cules fragmentele mici, în timp ce adulții s-au hrănit din ce a mai rămas din carcasă, fără să atingă bucățile mărunte, comportament care sugerează că tehnica ar putea servi și drept o formă de hrănire facilitată pentru cei tineri din grup. Cercetătorii nu exclud însă nici o componentă de joacă, orcile fiind cunoscute pentru faptul că se joacă adesea cu prada, chiar și după ce aceasta e deja moartă.

Este o descoperire care arată, încă o dată, cât de sofisticat și de coordonat poate fi comportamentul de vânătoare al orcilor, o tehnică ce combină forța brută cu o precizie de sincronizare aproape chirurgicală, între doi indivizi care par să știe exact ce are de făcut celălalt.

Sursă: Kathryn Ayres et al. — „Stabilize-and-ram: a novel prey-processing behaviour in killer whales”, Frontiers in Ethology, 2026 — Beneath the Waves