Toate vertebratele, inclusiv oamenii, ar putea coborî dintr-o creatură minusculă, cu un singur ochi așezat în vârful capului. Rămășițele acelui ochi ancestral supraviețuiesc și astăzi, transformate într-o glandă din creier.

Evoluția ochiului la vertebrate a fost multă vreme un subiect fascinant, dar și plin de întrebări nerezolvate, în special legat de motivul pentru care ochii noștri diferă atât de radical, la nivel structural, de cei ai insectelor sau ai cefalopodelor precum caracatița. O echipă condusă de Dan-E Nilsson, profesor emerit de biologie senzorială la Universitatea Lund, împreună cu cercetători de la Universitatea Sussex, a cartografiat în detaliu tipurile de celule fotosensibile din diverse grupuri de animale, poziția și structura lor, plasându-le apoi pe un arbore evolutiv.

O creatură sedentară, cu un singur ochi central

Concluzia la care au ajuns cercetătorii răstoarnă o presupunere de bază: ochii vertebratelor nu s-au dezvoltat direct dintr-o pereche de ochi mai simpli, ci au fost, practic, „reconstruiți” pornind de la un singur ochi median, după ce ochii anteriori, pereche, fuseseră deja pierduți. Strămoșul comun al tuturor vertebratelor ar fi fost o mică viețuitoare asemănătoare unui vierme, care dusese anterior o viață activă, cu ochi pereche, dar care a trecut la un stil de viață sedentar, hrănindu-se prin filtrarea planctonului din apa mării. Această schimbare de stil de viață a redus nevoia de vedere binoculară, iar organismul și-a pierdut treptat ochii laterali, păstrând doar un organ fotosensibil central, în vârful capului, un adevărat „ciclop”.

De la ochiul ciclopic, la glanda care ne reglează somnul

Când presiunea evolutivă a împins ulterior strămoșul înapoi spre o viață activă, înotătoare, nevoia de vedere formată din imagini a reapărut, iar noii ochi, cei pereche, cu retina caracteristică vertebratelor, s-au dezvoltat pornind chiar din componente ale acelui ochi median. Acest traseu evolutiv neobișnuit explică de ce retina vertebratelor se dezvoltă din creier, spre deosebire de ochii insectelor sau ai cefalopodelor, care se formează din pielea de pe părțile laterale ale capului. Cea mai neașteptată descoperire ține însă de soarta ochiului median original: rămășițele lui nu au dispărut complet, ci au evoluat în glanda pineală, un organ aflat adânc în creierul vertebratelor, inclusiv al oamenilor. Deși la multe alte vertebrate glanda pineală poate încă detecta direct lumina, la oameni informația despre lumină ajunge la ea indirect, prin semnale transmise de ochi, iar glanda produce melatonina, hormonul care reglează ritmul circadian și somnul.

Este o descoperire care schimbă radical felul în care înțelegem evoluția ochiului și a creierului la vertebrate, arătând că un organ aparent banal, glanda responsabilă de reglarea somnului nostru, este de fapt un ecou biologic al unui ochi ciclopic vechi de 600 de milioane de ani.

Sursă: George Kafetzis et al. — „Evolution of the vertebrate retina by repurposing of a composite ancestral median eye”, Current Biology, 2026, DOI: 10.1016/j.cub.2025.12.028 — Universitatea Lund & Universitatea Sussex