Prin scanarea CT a celor două cranii complete de dodo existente în lume, cercetătorii au reconstituit digital creierul și organele senzoriale ale păsării dispărute, descoperind un profil senzorial mult mai complex decât sugerează imaginea ei populară de animal naiv și greoi.

Dodo-ul (Raphus cucullatus) a devenit, în ultimele trei secole, simbolul universal al dispariției cauzate de om — și, totodată, ținta unei reputații nedrepte de pasăre proastă, greoaie, incapabilă să se apere. Realitatea, arată acum un nou studiu publicat în Zoological Journal of the Linnean Society, e mult mai puțin simplă: dodo-ul avea, cel mai probabil, un simț al mirosului neobișnuit de dezvoltat pentru o pasăre, un cioc superior extrem de sensibil la atingere și un stil de viață care se putea întinde dincolo de lumina zilei, spre amurg și zori.

Doar două cranii complete pe toată planeta

Studiul, condus de Sara Citron din laboratorul Iwaniuk al University of Lethbridge (Canada), cu contribuția unor cercetători de la Natural History Museum Denmark și Flinders University, s-a bazat pe unul dintre cele mai rare seturi de material fosil din lume: din tot ce a mai rămas din dodo, doar două cranii complete sunt cunoscute pe întreaga planetă — unul păstrat la Natural History Museum Denmark, în Copenhaga, celălalt la Oxford University Museum of Natural History.

Exemplarul din Copenhaga a stat în colecțiile muzeului de secole, dar a primit acum o atenție științifică nouă, în contextul pregătirilor pentru o clădire nouă a muzeului și pentru galerii permanente programate să se deschidă în 2027. Folosind scanare CT de înaltă rezoluție, echipa a putut construi modele tridimensionale detaliate ale craniilor fără să afecteze în vreun fel aceste exemplare extrem de rare, reconstituind digital cavitățile în care s-au aflat cândva creierul și organele de simț ale păsării.

O comparație cu 36 de rude vii, din familia porumbeilor

Pentru a putea interpreta aceste date, cercetătorii au comparat scanările craniilor de dodo și ale rudei sale apropiate, dispărută la rândul ei, Solitarul din Rodrigues, cu scanări similare de la 36 de specii vii de porumbei și turturele, examinând orbitele oculare, deschiderile nervilor și reconstrucții 3D ale creierului, numite endocasturi.

Rezultatele conturează două povești complet diferite pentru cele două păsări dispărute, deși erau rude apropiate. Solitarul din Rodrigues, considerat multă vreme doar „un porumbel supradimensionat”, se dovedește a fi, senzorial vorbind, chiar asta: sistemele lui senzoriale seamănă foarte mult cu ale rudelor vii, singura particularitate rămânând forma neobișnuită a craniului.

Dodo-ul, o pasăre care „vedea” lumea altfel decât porumbeii de azi

Dodo-ul, în schimb, iese complet din tipar. Cercetătorii au descoperit că lobii optici, regiunea creierului responsabilă cu procesarea informației vizuale, erau, proporțional cu dimensiunea creierului, de peste trei ori mai mici decât la porumbelul Nicobar, cea mai apropiată rudă vie a dodo-ului. În schimb, regiunea creierului asociată mirosului era neobișnuit de mare, comparativ cu Solitarul și cu porumbeii actuali, sugerând că dodo-ul se baza mult mai mult pe miros decât rudele sale pentru a găsi hrana și a explora mediul. Ciocul său superior, mare și robust, pare să fi fost, la rândul lui, deosebit de bine adaptat pentru a detecta informații tactile din mediu.

Împreună, aceste caracteristici sugerează un tipar de activitate zilnică mai flexibil decât cel al porumbeilor obișnuiți, posibil extins dincolo de lumina puternică a zilei, spre amurg și zori — un profil senzorial construit, probabil, în timpul milioanelor de ani de izolare a speciei pe insula Mauritius, unde condițiile ecologice erau complet diferite de cele întâlnite de rudele ei continentale.

Un rezultat surprinzător al studiului privește chiar reputația de „pasăre proastă” a dodo-ului: cercetătorii au constatat că regiunea creierului asociată cogniției și memoriei nu era, proporțional, mai mică decât la alte specii de porumbei. Cu alte cuvinte, chiar dacă vederea dodo-ului părea diminuată, nimic din anatomia creierului lui nu susține ideea unei inteligențe reduse.

Cercetătorii recunosc, de altfel, limitele metodei: pentru că nu există niciun creier de dodo păstrat, toate aceste concluzii rămân, așa cum spun chiar ei, „speculative”, derivate din indicii fizice, precum forma și dimensiunea cavităților craniene, nu din țesut real. Echipa admite chiar că e posibil ca abilitățile senzoriale exacte ale dodo-ului să nu poată fi niciodată stabilite cu certitudine deplină.

Peter Andrew Hosner, coautor al studiului și curator la Natural History Museum Denmark, rezumă miza cercetării: dodo-ul rămâne unul dintre cele mai recunoscute animale dispărute din lume, dar comportamentul și modul lui de hrănire au fost dezbătute timp de secole, cu foarte puține date solide la dispoziție. Fiecare piesă nouă de dovadă, spune el, ajută la depășirea miturilor și la construirea unei imagini mai exacte despre cum a trăit, de fapt, această pasăre extraordinară, înainte să dispară.

---

Sursă: Sara Citron et al., „The sensory world of the Dodo and Solitaire revealed by endocast and skull anatomy”, Zoological Journal of the Linnean Society (2026), publicat 5 august 2026 — https://www.sciencedaily.com/releases/2026/08/260807035143.htm