De aproape 110 ani, biologii se întrebau de ce rinichii pisicilor conțin un număr neobișnuit de mare de structuri numite picături lipidice. O echipă de la Iwate University, din Japonia, arată acum că aceste structuri servesc drept rezervor pentru compuși chimici care fac ca urina fiecărei pisici să rămână un fel de „carte de vizită” olfactivă stabilă, distinctă de a oricărei alte pisici, chiar și după ce mirosul inițial începe să se schimbe.

Animalele care își marchează teritoriul cu urină se confruntă cu o problemă de bază: moleculele care compun mirosul se evaporă și se degradează după ce sunt eliberate în mediu, astfel încât mesajul se poate schimba după ce cel care l-a lăsat a plecat deja. Echipa condusă de Masao Miyazaki, de la Iwate University, cu Shota Ichizawa ca prim autor, a vrut să înțeleagă cum reușesc totuși pisicile domestice să-și mențină o „identitate chimică” recognoscibilă, publicând rezultatele în Current Biology.

„Fața de mirosuri” ca indiciu comportamental

Cercetătorii au colectat urină de la 44 de pisici domestice și au prezentat mostre de la 27 dintre ele altor pisici, pentru a le mirosi. Au urmărit apariția răspunsului flehmen, expresia cu gura ușor deschisă, numită informal „fața urâtă” de proprietarii de pisici, prin care mirosurile trec peste un organ specializat aflat pe cerul gurii. Pisicile au manifestat acest răspuns mai frecvent atunci când mirosea urină de la o pisică necunoscută, comparativ cu propria urină, iar reacția scădea odată cu expuneri repetate la același eșantion, dar reapărea la introducerea urinei unui individ nou.

Analiza chimică a urinei a identificat 13 acizi grași ramificați, unii dintre ei nemenționați până acum în excreții sau secreții ale mamiferelor. Combinația și proporțiile acestor compuși erau distincte pentru fiecare pisică în parte și rămâneau relativ stabile pentru același individ, la date diferite de colectare. Pisicile înrudite aveau profiluri mai asemănătoare între ele, dar diferențele individuale se păstrau chiar și în interiorul aceleiași familii. Spre deosebire de multe substanțe odorante volatile din urină, care se schimbă rapid după depunere, acești compuși semi-volatili se evaporă mult mai lent: în probe de urină păstrate la 25 de grade Celsius, profilurile specifice fiecărui individ au rămas relativ stabile cel puțin 24 de ore.

Un rezervor ascuns în rinichi

Cercetătorii au descoperit că acești compuși sunt stocați în picăturile lipidice din rinichi, structuri cunoscute de peste un secol ca fiind neobișnuit de numeroase la pisici, dar a căror funcție rămăsese neclară. Ipoteza echipei e că aceste picături formează un rezervor care păstrează compușii stabili, gata să fie eliberați treptat în urină, menținând astfel „cartea de vizită” chimică a fiecărei pisici, indiferent de schimbările de dietă sau de starea fizică de moment. Compuși și picături lipidice înrudite au fost găsite și la alte specii de felide, precum lei, tigri, leoparzi, jaguari și linxi, deși speciile diferă între ele prin compușii specifici și numărul de picături, ceea ce sugerează că trăsătura s-a diversificat pe parcursul evoluției felinelor.

„M-a surprins faptul că un comportament înnăscut poate fi influențat atât de puternic de familiaritate și de învățare, nu doar de un răspuns fix la un singur feromon”, a declarat Miyazaki. Echipa vrea să afle acum, în cercetări viitoare, cum ajung exact acești compuși din rezervorul renal în urină și dacă perturbarea acestui proces ar putea fi legată de boala cronică de rinichi la pisici.

Rămâne de văzut dacă acest mecanism, descoperit acum la pisica domestică, se regăsește într-o formă similară și la alte specii care se bazează pe marcarea olfactivă a teritoriului, dincolo de familia felinelor.

---

Sursă: S. Ichizawa, M. Miyazaki et al., „Signatures of branched-chain fatty acids derived from a kidney reservoir confer stable chemical individuality on domestic cats”, Iwate University, publicat în Current Biology