Un nou studiu arată că Mercur s-ar fi contractat cu 10–30% mai mult decât se estima până acum, iar cratere de impact ascund o parte importantă din cutele geologice care trădează micșorarea planetei celei mai apropiate de Soare.

Suprafața lui Mercur este presărată cu creste și abrupturi, semne ale unei planete cândva mai mari, care s-a micșorat treptat de-a lungul miliardelor de ani. La fel ca toate planetele telurice din Sistemul Solar, Mercur s-a format acum 4,5 miliarde de ani, într-o perioadă marcată de coliziuni violente între roci și asteroizi aflați pe orbită în jurul Soarelui. Energia acestor impacturi a generat o cantitate uriașă de căldură, pe care Mercur a pierdut-o treptat de atunci. Pe măsură ce interiorul planetei s-a răcit, aceasta s-a contractat, iar straturile exterioare, stâncoase, au compensat schimbarea de volum cutându-se și fisurându-se, formând astfel structuri tectonice precum crestele și abrupturile vizibile și astăzi.

O suprafață care ascunde propria istorie

Determinarea gradului real de contracție al lui Mercur este esențială pentru înțelegerea compoziției interiorului planetei. „O micșorare mai mare înseamnă că Mercur ar putea avea un miez metalic mai mare, mai puține elemente ușoare, precum siliciul, amestecate în miezul metalic, sau o temperatură inițială mai ridicată”, a explicat Gaku Nishiyama, cercetător la Institutul de Cercetări Spațiale al Centrului Aerospațial German (DLR) și autorul principal al studiului.

Răcirea planetei ar trebui, în teorie, să ducă la o contracție relativ uniformă, ceea ce ar face ca aceste structuri tectonice să fie răspândite pretutindeni pe suprafața planetei. Problema este că impacturile de asteroizi din istoria lui Mercur nu doar au creat cratere, ci au și împrăștiat resturi pe suprafața planetei, acoperind parțial urmele geologice ale contracției și făcându-le mai greu de identificat astăzi.

Cutele lipsă din zonele accidentate

Echipa condusă de Nishiyama a combinat hărțile existente ale structurilor geologice legate de contracție cu noi hărți ale rugozității întregii suprafețe a lui Mercur, o măsură a cât de accidentat este terenul. Rezultatul a fost neașteptat: cele mai accidentate regiuni ale planetei prezentau cele mai puține cute vizibile. „Ne-a făcut să credem că există un proces care ascunde structurile de scurtare”, a spus Nishiyama, care crede că resturile de impact din regiunile accidentate acoperă tocmai semnele contracției.

Pentru a estima cât de mult din această contracție rămâne invizibilă, echipa a folosit crestele și abrupturile din regiunile mai puțin afectate de impacturi, unde structurile geologice sunt mai clar vizibile. Extrapolând aceste date la nivelul întregii planete, cercetătorii au ajuns la concluzia că zonele accidentate ascund o contracție suplimentară de 10 până la 30% față de ceea ce se estima anterior, ceea ce echivalează cu o schimbare totală a diametrului planetei de până la 23 de kilometri, față de cei 4 până la 16 kilometri estimați în prezent. „30% este puțin surprinzător, dar gradul corectat de contracție are sens pentru mine”, a adăugat Nishiyama.

Estimările actuale s-ar putea dovedi, la rândul lor, prea prudente

Nishiyama consideră că nici cifrele actualizate nu reflectă neapărat întreaga amploare a fenomenului. Estimarea se bazează pe datele colectate de sonda MESSENGER a NASA, misiune încheiată în 2015, care putea distinge doar structuri mai mari de aproximativ 5 kilometri. În noiembrie 2026, misiunea BepiColombo, din care Nishiyama face parte ca membru al echipei științifice, va începe să scaneze suprafața lui Mercur la o rezoluție mult mai mare, ceea ce ar putea scoate la iveală și mai multe structuri legate de contracția planetei.

Povestea lui Mercur arată cât de înșelătoare poate fi o suprafață planetară: cratere care par doar cicatrici ale unor impacturi vechi pot ascunde, de fapt, o parte semnificativă din istoria termică și structurală a unei lumi întregi.

---

Sursă: Gaku Nishiyama, Adrien Broquet et al., Institutul de Cercetări Spațiale al Centrului Aerospațial German (DLR), Geophysical Research Letters — „Underestimation of Planetary Contraction Due To Obscuration by Surface Roughness: The Case of Mercury”