Boala Alzheimer ar putea începe în neuroni din profunzimea creierului, nu în scoarță. Ipoteza colinergică, lăsată în umbră din anii 1990 de teoria amiloidului, revine în cercetare, iar medicamentele care o vizează sunt din nou în studiu.
La mijlocul anilor 1970, cercetătorul Raymond Bartus a adunat mai multe maimuțe rhesus bătrâne, foste reproducătoare din laboratoare americane, ca să testeze o idee nouă despre originea bolii Alzheimer. Animalele primeau o bucată de mâncare dacă își amintea în care dintre nouă ferestre se aprinsese o lumină. Memoria maimuțelor bătrâne scădea într-un fel asemănător simptomelor timpurii ale pacienților. Se îmbunătățea după un medicament care împiedică descompunerea acetilcolinei, un mesager chimic al creierului. Maimuțele tinere greșeau la fel de mult ca cele bătrâne atunci când li se dădea o substanță care blochează semnalele acestui mesager.
În 1982, Bartus a formulat în revista Science ipoteza colinergică. Autopsiile arătaseră că în creierul bolnavilor lipsea acetilcolina și că era distrus nucleul bazal al lui Meynert, un grup de neuroni aflat în baza creierului, de unde pornesc fibre spre zonele importante pentru memorie și învățare. Ipoteza spunea că pierderea acestor neuroni provoacă declinul memoriei la bătrânețe, iar Alzheimer ar fi o formă mult mai gravă a aceleiași defecțiuni.
De ce a pierdut în fața amiloidului
Din ideea aceasta au ieșit primele medicamente aprobate în Statele Unite pentru Alzheimer, inhibitorii de colinesterază. Trei dintre ele, donepezilul, rivastigmina și galantamina, se folosesc și azi. Efectul lor este modest și nu durează mult, iar dozele mari provoacă transpirație, salivație excesivă și tulburări digestive. Ezio Giacobini, farmacologul care a deschis drumul acestor medicamente, a luat el însuși substanța din care pornise Bartus și a vomitat la o jumătate de oră după aceea.
Teoria rivală, cea a amiloidului, venea cu un lanț de cauze și efecte. În familiile cu forme ereditare ale bolii, mutații genetice favorizau acumularea proteinei amiloid, iar șoarecii modificați genetic dezvoltau plăci și probleme de memorie. Ipoteza colinergică nu explica de ce mor neuronii bazali, așa că interesul s-a mutat spre amiloid și tau, iar Bartus a abandonat cercetarea colinergică în anul 2000. Producătorii de medicamente au pus deoparte substanțe cu mecanisme noi, deși unele arătaseră rezultate promițătoare.
Ce s-a schimbat
În 2016, neuroștiința Taylor Schmitz și Nathan Spreng au folosit imagini obținute pe oameni vii, din studiul ADNI. Degenerarea din baza creierului prezicea afectarea ulterioară a cortexului entorinal, nu invers, ceea ce contrazicea ideea că boala începe în cortex. Constatarea a apărut când primele studii clinice cu medicamente anti-amiloid nu arătau niciun beneficiu. Între timp, noi trasori pentru PET și metodele de marcare a neuronilor individuali au permis cercetătorilor să vadă aceste celule în detaliu.
Fiecare neuron colinergic are ramificații uriașe. La șoarece, grupul de la Johns Hopkins a măsurat în 2014 circa 50 de centimetri de axoni pe celulă, iar pentru om a calculat circa 100 de metri. Un asemenea neuron consumă multă energie și are puțină mielină, învelișul protector al fibrelor nervoase. Schmitz crede că orice scădere a capacității creierului de a folosi glucoza, inclusiv cea provocată de îmbătrânirea vaselor de sânge, poate slăbi aceste celule, iar factori de risc cunoscuți, ca fumatul, somnul prost sau diabetul, ar putea porni procesul. O sinteză recentă din Alzheimer’s & Dementia, semnată de echipa lui Schmitz, propune un model în etape: presiunile evolutive și de dezvoltare, combinate cu factorii de stres de la mijlocul vieții, duc fie la îmbătrânire rezilientă, fie la una vulnerabilă a acestor neuroni. Autorii adaugă că punctul de bifurcație ar putea fi o fereastră de intervenție, dacă se dezvoltă biomarkeri clinici fiabili.
Medicamente noi, încă în încercare
Anul acesta, categoria medicamentelor „de stimulare a cogniției”, care include cele mai multe produse ce vizează sistemul colinergic, a crescut cel mai repede în portofoliul de tratamente pentru Alzheimer. Unele echipe lucrează la substanțe care stimulează doar anumiți receptori ai neuronilor colinergici, ca NSC001, aflat în faza 2 la pacienți cu boală ușoară și moderată. Xanomelina, care activează două tipuri de receptori colinergici, a fost aprobată în 2024 pentru schizofrenie, în combinație cu un al doilea medicament. Acum se testează pentru simptomele psihice și cognitive din Alzheimer, iar primele rezultate din faza 3 sunt așteptate spre sfârșitul acestui an.
Alte rezultate sunt doar prezentate la conferințe, deci nu au trecut încă prin evaluarea unei reviste. Giacobini și Lon Schneider au arătat la Copenhaga o analiză a studiilor randomizate, potrivit căreia efectele inhibitorilor de colinesterază și ale anticorpilor anti-amiloid sunt aproximativ comparabile, iar cele ale primilor durează mai mult. La o reuniune din iulie, neurologul Frank Longo a prezentat o analiză a unui medicament care vizează receptorul p75, prezent din abundență pe neuronii colinergici.
Ipoteza colinergică nu înlocuiește teoria amiloidului și nu explică singură boala Alzheimer. Neuronii colinergici par însă printre primii afectați, iar cercetătorii o iau din nou în serios, pentru că medicamentele care îi vizează ar putea fi folosite alături de cele existente.
Jennie Erin Smith, „Long-overlooked Alzheimer’s hypothesis makes a comeback“, Science, vol. 394, nr. 6825, 2026, DOI: 10.1126/science.z91c7ic. Sinteza citată: H. R. C. Shanks, S. Chen, K. M. Onuska, T. W. Schmitz, „A lifespan staging model of basal forebrain cholinergic vulnerability“, Alzheimer’s & Dementia, 22:e71380, 2026, DOI: 10.1002/alz.71380.



Lasă un răspuns