Când ne amintim chipul unei persoane dragi, când ne imaginăm drumul spre casă sau când încercăm să „vedem” în minte un obiect cu ochii închiși, creierul nu inventează aceste imagini din nimic. Un studiu publicat în revista Science în data de 9 aprilie sugerează că, în astfel de momente, creierul reactivează o parte dintre aceiași neuroni pe care i-a folosit mai întâi pentru a vedea obiectul în realitate. Rezultatul oferă una dintre cele mai elecvente dovezi de până acum despre felul în care funcționează ceea ce numim, în limbaj obișnuit, „ochiul minții”.

Ideea că percepția și imaginația folosesc circuite cerebrale înrudite nu este nouă. Studiile anterioare, bazate mai ales pe imagistică cerebrală de tip fMRI, sugeraseră deja că atunci când oamenii privesc un obiect și apoi și-l imaginează se activează regiuni cerebrale asemănătoare. Ce lipsea însă era dovada la nivel de neuron individual: nu doar că „se aprinde” aceeași zonă a creierului, ci că sunt implicate efectiv unele dintre aceleași celule nervoase. Tocmai aici intervine noutatea acestui studiu.

Cercetătorii au lucrat cu 16 adulți cu epilepsie care aveau deja electrozi implantați temporar în creier, în cadrul evaluării medicale pentru localizarea originii crizelor. Această situație le-a permis oamenilor de știință să înregistreze activitatea unor neuroni individuali din cortexul temporal ventral, o regiune implicată în recunoașterea obiectelor vizuale. Participanții au privit sute de imagini din cinci categorii – fețe, text, plante, animale și obiecte de zi cu zi – iar echipa a urmărit activitatea a peste 700 de neuroni. Dintre aceștia, aproximativ 450 răspundeau selectiv la anumite categorii, iar analizele au sugerat că mulți codificau și trăsături vizuale mai specifice.

Partea cea mai interesantă a venit după aceea. La șase dintre participanți, cercetătorii au testat și imaginația vizuală: le-au cerut să închidă ochii și să își reprezinte mental unele dintre imaginile văzute anterior. Rezultatul a fost remarcabil: în jur de 40% dintre neuronii activi în timpul percepției au răspuns într-un mod similar și în timpul imaginării. Cu alte cuvinte, creierul nu pare să folosească pentru imaginație un limbaj complet separat, ci reia cel puțin o parte din „codul” neuronal folosit când vede efectiv obiectul.

Ca să verifice dacă această reactivare nu este doar o coincidență vagă, autorii au mers mai departe și au folosit înregistrările neuronale pentru a reconstrui imaginile pe care participanții trebuiau să și le amintească. Faptul că aceste reconstrucții au fost posibile întărește ideea că imaginația vizuală reutilizează informația neuronală a percepției. Autorii vorbesc despre un „cod comun” pentru a vedea și a imagina obiecte.

Concluzia cea mai importantă a studiului este că imaginația vizuală nu este o funcție „mistică” sau complet separată de percepție. Ea pare să fie, cel puțin în parte, o reluare internă a experienței vizuale. Asta ajută la explicarea unor lucruri foarte familiare: de ce putem revedea în minte un obiect, de ce putem planifica un traseu, de ce un artist poate construi mental o imagine înainte de a o pune pe hârtie sau de ce unele amintiri par atât de vii.

Descoperirea este interesantă și medical. Cercetătorii spun că o mai bună înțelegere a bazei neuronale a imaginației ar putea conta pentru tulburări în care această funcție este afectată sau distorsionată, cum ar fi unele forme de schizofrenie, stresul post-traumatic sau tulburările memoriei. Desigur, nu vorbim încă despre tratamente noi, ci despre un pas de bază în înțelegerea felului în care creierul produce imagini mentale.

Totuși, studiul are și limite firești. A fost realizat pe un număr mic de participanți și într-un context clinic foarte special, deoarece măsurarea neuronilor individuali la oameni este posibilă doar în situații rare, precum monitorizarea epilepsiei. În plus, cercetarea s-a concentrat pe imagini relativ simple și familiare, nu pe forme mai complexe de imaginație, cum ar fi inventarea unei scene complet noi sau visarea unei opere vizuale originale. Cu alte cuvinte, studiul explică o piesă importantă din mecanism, dar nu întreaga poveste a imaginației umane.

Chiar și așa, mesajul de fond rămâne important: atunci când „vedem” ceva doar în minte, creierul nu face un simplu joc abstract, ci repornește parțial aceleași circuite care ne-au ajutat să vedem lumea reală. Ochiul minții nu este doar o metaforă poetică. Din punct de vedere neuronal, el pare să aibă o bază foarte concretă.