Două schelete fosile din China arată că un amfibian cu corp-scut a trăit numai în mare, acum 237 de milioane de ani. Este primul caz cunoscut, deși astăzi niciunul dintre cei peste 8.000 de amfibieni nu trăiește permanent în apă sărată.

Reptilele, păsările și mamiferele au fiecare specii care s-au întors în mare. Amfibienii au rămas excepția: dintre cele peste 8.000 de specii de azi, niciuna nu trăiește permanent în mare și sub 2% suportă cât de cât apa sărată. Nici fosilele nu arătaseră până acum un amfibian marin.

Studiul publicat pe 26 octombrie în Nature Ecology & Evolution schimbă acest tablou. Primul autor este Lipin Diao, iar autorii corespondenți sunt Ryosuke Motani, de la University of California, Davis, și Da-yong Jiang, de la Universitatea Peking, alături de cercetători de la Muzeul Geologic din Guizhou. Ei descriu specia Gerrothorax maritimus, pe baza a două schelete aproape complete găsite în districtul Guanling, provincia Guizhou.

Un animal turtit, acoperit cu plăci osoase

Animalul avea circa 74 de centimetri, cu un corp lat și turtit, acoperit de plăci osoase. Ca masă, se apropia de o salamandră uriașă de azi, dar era mult mai îndesat. Face parte dintr-o ramură veche, aflată în afara grupurilor actuale de broaște, salamandre și cecilieni, deci nu e o salamandră modernă care s-a adaptat la mare.

După forma craniului și armură, cercetătorii cred că stătea la pândă pe fundul mării și sorbea prada care trecea pe lângă el, la fel ca rechinul-covor wobbegong de azi. Motani spune că animalele „probabil așteptau pe fund”. Armura l-ar fi putut apăra de ihtiozauri, reptile marine de pradă ale vremii: lângă fosile s-au găsit și resturi de Guizhouichthyosaurus, care atingea circa 7 metri.

Cum știu cercetătorii că trăia în mare

Pe atunci, locul era un bazin marin legat de oceanul Tethys, departe de uscatul întins, iar fosilele stau în sedimente marine. Scheletele sunt aproape întregi, cu degetele păstrate. Motani explică faptul că cadavrele purtate de ape în larg se usucă și își pierd membrele, deci aceste animale au murit probabil aproape de locul unde au trăit.

A doua dovadă vine din chimia oaselor. Raportul izotopilor de stronțiu din ele se potrivește cu cel estimat pentru apa de mare din Triasicul târziu și diferă de cel al rocii din jur. Echipa a luat în calcul modificările chimice suferite de oase după îngropare și apreciază că acestea au fost limitate.

Problema sării

Amfibienii de azi respiră și absorb apă prin piele, care e permeabilă. În apă sărată, o astfel de piele duce la deshidratare, motiv pentru care amfibienii rămân legați de apa dulce.

Autorii propun o explicație: animalul provenea dintr-o linie care avea deja corpul acoperit complet de armură. Armura limita schimburile de apă, gaze și săruri prin piele, așa că rolul acestora a trecut la branhii și la intestin, organe care pot deveni mai tolerante la sare. Astfel, o trăsătură moștenită l-ar fi pregătit pentru mare. Animalul ar fi băut apă sărată, iar branhiile ar fi eliminat sarea în plus. Rămâne o ipoteză, pentru că țesuturile moi nu s-au păstrat.

Multe întrebări rămân deschise. Studiul se bazează pe două exemplare și nu se știe cum se reproducea animalul, dacă depunea ouă rezistente la sare sau năștea pui vii. Nu se știe nici cât de răspândit era acest mod de viață și nici când au intrat pentru prima dată amfibienii în mare.

Gerrothorax maritimus arată că amfibienii au trecut cel puțin o dată bariera care îi ține astăzi departe de mare. Dovezile vin din două schelete și din chimia oaselor, iar felul în care animalul scăpa de sare rămâne o ipoteză.

---

Sursă: Lipin Diao, Ryosuke Motani, Da-yong Jiang, Jiaxu Hao, Shengyu Wang (University of California, Davis; Universitatea Peking; Muzeul Geologic din Guizhou), „A fully marine stem amphibian from the Late Triassic of China”, Nature Ecology & Evolution, 26 octombrie 2026, DOI: 10.1038/s41559-026-03209-9. Comunicat: UC Davis

---

Ilustrație generată digital; aspectul animalului este aproximativ