Un studiu american arată că celulele producătoare de insulină depind de o pereche de proteine „asistente” pentru a plia corect molecula-precursor a insulinei, iar atunci când una dintre ele lipsește, proteine deteriorate se acumulează și producția de insulină scade.

Celulele beta din pancreas monitorizează constant nivelul zahărului din sânge și produc insulină suplimentară atunci când glicemia crește. Insulina nu apare însă direct în această formă finală, ci pornește de la o moleculă-precursor, proinsulina, care trebuie împăturită cu precizie într-o formă tridimensională specifică înainte de a putea fi transformată în hormonul activ. Pe măsură ce prediabetul avansează spre diabet, acest proces delicat începe să eșueze, iar proteine defectuoase se acumulează în celule, punând presiune tot mai mare pe cele responsabile de producția de insulină.

O pereche de proteine, nu un solist

O echipă de la Sanford Burnham Prebys Medical Discovery Institute și Universitatea din Michigan a analizat modul în care celulele beta coordonează plierea proinsulinei. Se știa deja că acest proces depinde de o proteină-șaperonă numită BiP (binding immunoglobulin protein), dar rămăsese neclar ce alte proteine sunt implicate și cum interacționează ele. Cercetătorii au descoperit rolul esențial al unei co-șaperone, p58IPK: atunci când aceasta a fost eliminată genetic din două linii celulare diferite, cantitatea de proinsulină greșit împăturită a crescut semnificativ.

Testele pe șoareci modificați genetic pentru a nu produce p58IPK au confirmat efectul: celulele beta ale acestor animale produceau mai puțină proinsulină și, implicit, mai puțină insulină. Reintroducerea proteinei p58IPK într-una dintre liniile celulare afectate a restabilit capacitatea celulelor de a plia și transporta corect proinsulina, reducând acumularea de proteine defectuoase.

De ce un singur partener nu este suficient

Cercetătorii au testat și scenariul opus: ce se întâmplă dacă celulele au din abundență BiP, dar le lipsește p58IPK? Rezultatul a fost surprinzător de modest, doar îmbunătățiri minore ale plierii și transportului proinsulinei. Abia atunci când ambele proteine erau prezente la niveluri normale, îmbunătățirile au fost semnificative. „Ca un jucător de tenis care încearcă să joace singur un meci de dublu, am constatat că BiP nu se poate descurca singură în menținerea plierii corecte a proinsulinei”, a explicat dr. Insook Jang, autoarea principală a studiului.

Echipa a mai identificat și alte proteine-partenere implicate în plierea și controlul calității proinsulinei, al căror rol exact rămâne de clarificat în cercetări viitoare. Potrivit dr. Randal J. Kaufman, autorul coordonator al studiului, tratamentele actuale pentru diabet gestionează simptomele, prin creșterea absorbției de zahăr în țesuturi sau prin stimularea secreției de insulină, dar niciuna nu vizează direct mecanismul de împăturire corectă a proinsulinei.

Descoperirea sugerează că viitorul tratament al diabetului de tip 2 ar putea include o strategie complet nouă: în loc să gestionăm doar simptomele, am putea interveni direct asupra mecanismului care menține celulele producătoare de insulină sănătoase și funcționale.

---

Sursa:
Insook Jang, Alec Duffey, Pamela Itkin-Ansari, Peter Arvan, Randal J. Kaufman — „Coordinated expression and assembly of BiP, p58IPK, and ER chaperone complexes maximize proinsulin folding in pancreatic β cells” — Sanford Burnham Prebys Medical Discovery Institute și Universitatea din Michigan — Proceedings of the National Academy of Sciences, 1 iunie 2026 — DOI: 10.1073/pnas.2533617123