Astronomii au găsit prima dovadă clară că gaura neagră supermasivă din centrul galaxiei noastre suflă un vânt cosmic, rezolvând un mister vechi de jumătate de secol.

Timp de peste cincizeci de ani, astronomii au căutat un semn al vântului pe care teoria îl prezicea de la orice gaură neagră activă. Când o gaură neagră se hrănește cu gaz, o parte din acest material ar trebui împins înapoi, sub formă de vânturi sau jeturi, chiar și atunci când cantitatea de gaz consumată este mică. Deși acest fenomen fusese observat clar la gaurile negre supermasive din alte galaxii, cea din centrul propriei noastre galaxii, Sagittarius A*, părea ciudat de tăcută. O echipă condusă de astrofizicieni de la Universitatea Northwestern a reușit acum să găsească dovada care lipsea.

Cum a fost detectat vântul invizibil

Cercetătorii au combinat datele radio de la telescopul ALMA, din Chile, cu observațiile în raze X ale telescopului spațial Chandra, pentru a analiza vecinătatea imediată a Sagittarius A*. Harta de gaz rece obținută prin ALMA este de circa o sută de ori mai profundă și de optzeci de ori mai clară decât imaginile anterioare ale acestei regiuni, fiind cea mai sensibilă și mai detaliată realizată vreodată pentru zona din jurul găurii negre.

Analiza a scos la iveală o cavitate uriașă, în formă de con, golită de gaz rece și umplută în schimb cu gaz fierbinte și încărcat electric. Cercetătorii au concluzionat că această structură a fost sculptată tocmai de vântul care iese din gaura neagră, un flux de gaz cald care fie a împins gazul rece din drum, fie l-a încălzit direct. Echipa estimează că acest vânt suflă de cel puțin douăzeci de mii de ani.

Un vânt blând, nu o furtună

Spre deosebire de jeturile spectaculoase observate la găurile negre din alte galaxii, vântul lui Sagittarius A* este descris de cercetători ca fiind relativ blând. Analogia oferită chiar de autorii studiului este sugestivă, comparabilă cu felul în care un aer cald și turbulent poate usca părul umed, suficient de puternic pentru a împinge apa și a mișca ușor firele de păr, dar nu suficient pentru a le smulge complet.

Această liniște relativă are, la rândul ei, o explicație mai largă. Majoritatea găurilor negre supermasive își petrec cea mai mare parte a existenței într-o stare calmă, nu în fazele spectaculoase de activitate intensă care le fac ușor de observat și de studiat. Sagittarius A* oferă acum astronomilor o fereastră rară către modul în care se comportă o gaură neagră tocmai în această stare obișnuită, discretă.

De ce contează acest vânt

Vânturile provenite din găurile negre nu sunt doar o curiozitate astrofizică, ci un mecanism esențial prin care aceste obiecte modelează galaxiile în care se află. Ele pot încetini formarea de stele, limitând gazul disponibil pentru acest proces, sau, dimpotrivă, pot declanșa formarea de stele noi prin comprimarea norilor de praf și gaz din jur. Înțelegerea felului în care o gaură neagră relativ tăcută precum cea din centrul Căii Lactee generează totuși un asemenea vânt ajută cercetătorii să înțeleagă mai bine acest proces și în restul universului.

Descoperirea arată că liniștea aparentă a găurii negre din inima galaxiei noastre ascundea, de fapt, o respirație constantă, prea discretă pentru a fi observată timp de jumătate de secol, dar suficient de puternică pentru a lăsa o urmă clară în jurul ei.

---

Sursă: Gorski, M. D. & Murchikova, E. — „The Discovery of a Large Active Wind from the Milky Way’s Central Black Hole” — arXiv:2509.10615, DOI: 10.48550/arXiv.2509.10615