O stea pitică roșie aflată la circa 300 de ani-lumină consumă încet gaz dintr-o pitică brună care o ocolește în 87 de minute. Astronomii spun că este prima observație directă a unui astfel de transfer stabil, care ar putea dura mult mai mult decât se credea. Rezultatul vine dintr-un singur sistem.

O echipă condusă de Aaron Householder și Kevin Burdge, de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT), a publicat pe 5 octombrie în revista Nature Astronomy descrierea sistemului ZTF J0440+2325. Piticele brune sunt obiecte mai grele decât planetele și prea ușoare ca să fie stele: au între 13 și 80 de mase Jupiter. Aici, steaua are circa 85 de mase Jupiter, iar pitica brună circa 25. Orbita lor durează 86,65 de minute și ar încăpea în diametrul Soarelui.

Un semnal care nu seamănă cu al unei stele

Sistemul a fost semnalat de Zwicky Transient Facility, un telescop de la Observatorul Palomar din California care caută schimbări rapide de strălucire. Curba de lumină avea formă triunghiulară, nu în clopot, ca la supernove. Burdge a spus: „Stelele nu produc forme de undă triunghiulare ca asta.”

Prima ipoteză a fost un sistem de tip „văduva neagră”, în care un pulsar încălzește și evaporă o stea mică. Observațiile de la telescoapele Keck din Hawaii au arătat însă că steaua se clatină mult mai puțin decât ar fi în acel caz. Echipa a trecut la ideea unei perechi de obiecte cu masă mică, în care unul îl hrănește pe celălalt. Camera HiPERCAM de la Telescopul Gran Canaria a măsurat variațiile de strălucire în mai multe culori.

Cum cade gazul pe stea

Echipa a simulat particule desprinse din pitica brună și a văzut că ele cad direct pe suprafața stelei, fără să formeze un disc în jurul ei, cum se întâmplă la găurile negre. Steaua este mare față de distanța dintre cele două corpuri, așa că gazul o lovește „ca un asteroid care lovește Luna”, cum a spus Burdge. Locul loviturii formează o pată fierbinte care intră și iese din vedere pe măsură ce corpurile se rotesc. De aici vine forma triunghiulară a curbei de lumină.

Pata este mult mai fierbinte decât restul suprafeței, de aceea variațiile sunt mai mari în lumina albastră decât în cea roșie. Echipa estimează că steaua primește circa 1/100.000 din masa Pământului pe an, adică o fracțiune mică din masa piticii brune.

Cât poate dura și ce nu se știe

Comunicatul MIT vorbește despre sute de mii de ani până la miliarde de ani de transfer, iar Burdge a spus că steaua poate consuma pitica brună în miliarde de ani, în loc s-o înghită dintr-odată. Versiunea preliminară a lucrării dă cel puțin 10 milioane de ani și, probabil, sute de milioane până la câteva miliarde. Raționamentul este empiric: ajungerea la orbite atât de scurte ar cere miliarde de ani, iar dacă transferul ar fi scurt, ar fi puțin probabil să prindem două astfel de sisteme. Autorii spun că un calcul detaliat al duratei nu face parte din lucrare.

Mai sunt limite. În preprint, modelele de curbă de lumină sunt simplificate și au dat rezultate calitative, nu exacte. Distanța este incertă, pentru că sistemul nu are paralaxă Gaia. Nu se știe cum s-a format perechea. Echipa a găsit și un al doilea candidat, ZTF J1444+4820, cu orbită de 67 de minute, dar masele lui nu sunt confirmate. Sursele consultate citează doar membri ai echipei, nu cercetători din afară.

La circa 300 de ani-lumină, o stea mică își consumă încet o pitică brună, iar astronomii cred că procesul poate dura multe milioane sau chiar miliarde de ani. Durata este o estimare, iar descoperirea se bazează pe un singur sistem confirmat.

---

Sursă: Aaron Householder (primul autor), Kaitlyn Shin, Kevin B. Burdge, Thomas R. Marsh, Saul A. Rappaport, Kareem El-Badry, Joheen Chakraborty, Emma Chickles, Fei Dai, Matthew J. Graham, S. R. Kulkarni, Pablo Rodríguez-Gil, Andrew Vanderburg și Samuel Whitebook, de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) și alte instituții, „Stable mass transfer from a substellar object onto an M dwarf”, Nature Astronomy, 5 octombrie 2026, https://doi.org/10.1038/s41550-026-02992-6