Șase tipuri de plastic folosit în mod curent produc, în contact cu apa, specii reactive de oxigen la suprafața lor, arată un studiu publicat în Nature. Cercetătorii spun că apa de lângă plastic se comportă altfel decât apa din restul paharului.

Fragmentele de plastic din apă nu stau pasive, ci modifică chimic apa care le înconjoară. Concluzia aparține unei echipe de la Universitatea Columbia, în colaborare cu teoreticieni de la Universitatea California din Berkeley și cu cercetători de la Observatorul Pământului Lamont-Doherty. Studiul a apărut online pe 14 octombrie 2026. Autorul principal este Wei Min, profesor de chimie și inginerie biomedicală la Columbia, iar prima autoare este postdoctoranda Naixin Qian.

Speciile reactive de oxigen (ROS) sunt molecule instabile, printre care radicalul hidroxil (•OH). Ele pot deteriora țesuturile, de aceea chimiștii și biologii le urmăresc atent. Întrebarea echipei a fost dacă plasticul în sine, fără alt factor adăugat, le poate produce.

Ce au testat

Cercetătorii au folosit șase materiale plastice: polipropilenă (PP), polietilenă (PE), policlorură de vinil (PVC), polistiren (PS), polietilentereftalat (PET) și polimetacrilat de metil (PMMA, cunoscut ca plexiglas). Toate au generat specii reactive de oxigen în apă, iar producția a continuat în timp.

Cantitatea a diferit mult de la un material la altul. Polietilena și polipropilena au fost cele mai active, iar PET și PMMA cele mai puțin active. Reactivitatea a urmat cât de mult respinge materialul apa: corelația cu hidrofobicitatea, măsurată prin unghiul de contact cu apa, a fost de 0,93 (coeficient Pearson). Cu cât plasticul „se teme” mai tare de apă, cu atât produce mai mulți radicali.

De ce apa se comportă diferit lângă plastic

Explicația vine din simulările echipei lui Teresa Head-Gordon, de la Berkeley. Lângă o suprafață hidrofobă, moleculele de apă au mai puțini vecini decât în masa lichidului. În acest strat, ionii de hidroxid pierd un electron mult mai ușor și se transformă în radicali hidroxil. Calculele indică o energie necesară de aproximativ 207 până la 210 kilocalorii pe mol în apa obișnuită, dar sub 100 în primii aproximativ 5 angstromi de la suprafața hidrofobă.

Wei Min rezumă ideea astfel: „Apa este aici un actor activ, nu doar un spectator.” Fragmentele mai mici au o suprafață mare raportată la volum, deci mai multe locuri în care apa se poate comporta astfel. Asta contează pentru că probele de mediu conțin tot mai multe particule mici. Un studiu anterior al grupului lui Min a numărat aproximativ 240.000 de fragmente detectabile pe litru de apă îmbuteliată, în mare parte nanoplastice.

Ce s-a măsurat în laborator

Într-un experiment, echipa a amestecat polistiren (10 miligrame pe mililitru) cu un colorant, metiloranj. Aproximativ 90% din culoare a dispărut în zece zile, deoarece radicalii au degradat colorantul. În solvenți organici (metanol, etanol, acetonitril, dimetilformamidă) efectul nu a apărut, ceea ce indică faptul că apa este ingredientul esențial. Producția de radicali hidroxil la interfață a fost estimată la 0,1 până la 1 nanomol pe minut, ca limită inferioară.

Un detergent (Triton X-100, 0,1%) a redus puternic producția de radicali. Cu cât particulele purtau o sarcină de suprafață mai modificată de detergent, cu atât activitatea scădea mai mult (corelație de −0,99 pe patru concentrații). Rezultatul sugerează că mediul din jurul particulei, nu doar plasticul, decide cât de reactivă este.

Ce s-a întâmplat cu moleculele biologice și cu celulele

Proteinele s-au lipit mai mult de polipropilenă decât de PMMA. Lizozimul, o proteină a sistemului imunitar, s-a agregat lângă polistiren. Agregarea a fost diminuată de cafeină, un neutralizator de radicali, și de detergent, ceea ce leagă fenomenul de chimia suprafeței.

Cu globule roșii de șoarece, polistirenul a produs fragmente deformate de celule (schistocite) și hemoliză. Cu cât plasticul era mai reactiv, cu atât distrugerea a fost mai mare (corelație de 0,75). Aceste experimente au fost făcute pe celule și proteine în laborator, nu pe animale vii sau pe oameni.

Ce nu arată studiul

Studiul nu demonstrează că radicalii produși de microplastice cauzează boli la oameni. Efectele pe celule și proteine sunt corelații în condiții de laborator, iar comunicatul Columbia vorbește despre un risc „potențial”. Un expert extern citat de Science Media Centre Spania, June-Woo Park de la Institutul coreean de toxicologie, a atras atenția că au fost testate microplastice, nu nanoplastice, care se comportă adesea diferit.

Pașii următori anunțați includ cartografierea particulelor în țesuturi, testarea pe animale a transferului de la mamă la făt și regândirea chimiei materialelor plastice de uz comun. Beizhan Yan, de la Lamont-Doherty, indică surse concrete de microplastice: deversările producătorilor, spălătoriile, încălzirea la microunde și expunerea la soare a apei îmbuteliate în timpul depozitării.

Plasticul din apă nu este doar un obiect care plutește, ci o suprafață care schimbă chimia lichidului din jur. Cât de mult contează acest lucru pentru sănătatea oamenilor rămâne de demonstrat, iar studiile următoare vor trebui să arate dacă efectele din laborator apar și în organisme vii.

---

Sursă: Qian, N., Zhao, R., Chan, K. Y. et al., „Intrinsic physicochemical activity at microplastic–water interfaces”, Nature 658, 650–657 (2026). https://doi.org/10.1038/s41586-026-11141-y