Pe baza imaginilor sondei Lunar Reconnaissance Orbiter, cercetătorii au cartografiat peste 10.000 de falii tinere de pe Lună și estimează că raza ei a scăzut cu circa 45 de metri în ultimii 400–800 de milioane de ani, pe măsură ce interiorul se răcea.

Lucrarea a apărut pe 14 octombrie în Planetary Science Journal. Studiul a fost condus de Thomas R. Watters, cercetător emerit la Centrul pentru Studii Planetare și Terestre al Muzeului Național al Aerului și Spațiului din cadrul Smithsonian, împreună cu Maria Banks, Cole Nypaver și Mark Robinson.

O lună fără plăci tectonice

Pământul are peste 15 plăci litosferice, iar marginile lor concentrează circa 90% din activitatea tectonică și seismică a planetei. Luna are o singură placă, un înveliș continuu. Când interiorul se răcește și se contractă, scoarța crapă, iar faliile apar răspândite pe toată suprafața, nu grupate la marginile unor plăci. Din acest motiv, cutremurele lunare pot apărea oriunde.

Studiul urmărește două tipuri de forme de relief. Primele sunt crestele lobate (lobate scarps) din regiunile înalte, trepte abrupte formate când un bloc de scoarță e împins peste altul. Celelalte sunt crestele mici din câmpiile întunecate de lavă, numite mare ridges. Amândouă se formează prin falii de încălecare, provocate de răcirea interiorului și de forțele mareice. Potrivit descrierii studiului, majoritatea crestelor lobate au înălțimi de zeci de metri, iar unele depășesc 150 de metri.

Cum s-a ajuns la 45 de metri

Sonda Lunar Reconnaissance Orbiter se rotește în jurul Lunii de 17 ani, iar camera ei, LROC, a trimis milioane de imagini. Harta cuprinde peste 8.900 de creste lobate și peste 2.000 de creste mici din câmpii. Cataloagele anterioare erau mult mai restrânse: 71 de creste din fotografiile misiunilor Apollo și circa 3.200 într-un studiu ulterior bazat pe LROC. Watters a spus că numărul faliilor a depășit tot ce își imaginase.

Numărarea nu spune însă cât s-a contractat Luna. Pentru asta, echipa a măsurat relieful a 42 de creste reprezentative, cu modele de teren făcute din perechi de imagini LROC. Înălțimile au variat între 4 și 164 de metri, iar lungimile între 0,3 și 14 kilometri. Din aceste măsurători a rezultat o relație între lungimea unei falii și deplasarea ei, aplicată apoi întregii populații cartografiate. Rezultatul este o contracție a suprafeței de 0,0048–0,0053%, adică o reducere a razei de 42–46 de metri. Cifra de 45 de metri rezumă acest interval și nu e o măsurătoare directă între două diametre. Ea depinde de ipoteze despre unghiul de înclinare al faliilor, iar crestele din regiunile înalte contribuie cel mai mult.

Dacă ritmul a fost constant, Luna s-ar fi micșorat cu 6–11 centimetri pe milion de ani, adică circa 0,1 micrometri pe an. Plăcile Pământului se deplasează, în medie, cu circa 1,5 centimetri pe an. În 2010, același autor estima contracția recentă la circa 100 de metri, pe baza a 14 creste identificate atunci.

Unde sunt mai multe falii și de ce a venit contracția târziu

Faliile nu sunt distribuite uniform. Zonele cu cea mai groasă scoarță au cele mai puține, ceea ce ar putea însemna că sunt cele mai stabile. Lucrarea sugerează și o explicație pentru faptul că faliile răspândite au apărut abia târziu în istoria Lunii. O scoarță groasă, fracturată și poroasă ar fi izolat interiorul, ar fi încetinit răcirea și, deci, contracția, până relativ recent. O altă posibilitate, discutată în descrierea studiului, este că un înveliș exterior rezistent a împiedicat formarea faliilor până când tensiunile au depășit un prag. Autorii le tratează ca explicații posibile, nu ca o istorie dovedită a interiorului.

Cutremure lunare și ce rămâne nedovedit

Watters se așteaptă ca faliile existente să crească și să apară altele noi. Contracția estimată ar genera tensiuni de circa 4 megapascali, comparabile cu scăderile de tensiune estimate pentru cutremurele lunare superficiale. Cercetări anterioare au legat unele astfel de cutremure, înregistrate de instrumentele Apollo, de creste din apropiere.

Studiul nu stabilește însă că toate faliile cartografiate sunt active azi. „Tinere” înseamnă tinere față de suprafața foarte veche a Lunii, iar numărătoarea craterelor pune unele structuri în ultimii 150 de milioane de ani, dar întreaga rețea nu poate primi o singură dată. Ritmul mediu presupune o contracție constantă. Iar un loc cu puține falii cartografiate nu poate fi declarat sigur pentru misiuni viitoare.

O hartă cu peste 10.000 de falii tinere sugerează că raza Lunii a scăzut cu circa 45 de metri în ultimele sute de milioane de ani, mai puțin decât estima același autor în 2010. Rămâne neclar de ce contracția a început târziu și cât de active sunt faliile astăzi.

---

Sursele

• Thomas R. Watters (Center for Earth and Planetary Studies, National Air and Space Museum, Smithsonian Institution), Maria E. Banks, Cole A. Nypaver (Center for Earth and Planetary Studies, National Air and Space Museum), Mark S. Robinson — „Thrust Faulting and the Late-Stage Contraction of the Moon”, The Planetary Science Journal (publicată pe 14 octombrie 2026). DOI: 10.3847/PSJ/ae9eae
• Smithsonian Institution, comunicat SI-277-2026, 14 octombrie 2026: New Study Reveals How Much the Moon Is Shrinking
• The Brighter Side of News (text al lui Marc Sklar, Muzeul Național al Aerului și Spațiului), 19 octombrie 2026: Ten thousand faults reveal how the Moon’s radius shrank by about 45 meters
• Smithsonian, 2010: Smithsonian Scientist Discovers the Moon is Shrinking