Șerpii pitici din genul Pseudorabdion scapă de pericol rostogolindu-se, în medie de patru ori mai repede decât se târăsc, și își țin capul orientat înainte în tot acest timp. Studiul a filmat 13 animale în Borneo.

Roata nu există în natură ca parte a corpului unui animal, iar rostogolirea ca mod de deplasare e rară. Un motiv este că, atunci când tot corpul se rotește, capul și organele de simț se rotesc odată cu el, iar la viteză mare animalul nu mai poate controla direcția. O comunicare publicată în Current Biology descrie cum o evită un grup de șerpi mici din Asia de Sud-Est.

Cum arată rostogolirea

Cercetătorii conduși de Yosuke Kojima, de la Universitatea Toho din Japonia, au filmat în laborator, în Borneo, în 2019 și în 2022, 13 șerpi din genul Pseudorabdion: 11 din specia P. saravacense, unul din P. collaris și unul din P. longiceps. Au comparat comportamentul cu cel a șase șerpi din genul Calamaria. Niciunul dintre aceștia nu s-a rostogolit, în timp ce toți șerpii pitici testați au făcut-o.

Viteza maximă de înaintare în timpul rostogolirii a fost între 1,72 și 3,69 metri pe secundă, în medie 2,29 m/s, adică în jur de 8 km/h. Asta înseamnă, în medie, de 4,0 ori mai mult decât viteza lor la târâtul clasic, prin ondulare laterală. În teren, ca și în laborator, animalele își încheiau adesea rostogolirea ascunzându-se sub obiectele din apropiere.

Capul rămâne pe loc

Partea din spate a corpului este strâns curbată și se rostogolește pe sol ca o roată, în timp ce partea din față este ridicată, cu capul orientat în direcția de mers. Coada împinge în sol și aruncă șarpele în aer. Corpul formează apoi un arc în formă de S, pe care șarpele îl balansează în jos pe lângă cap, până atinge solul și pornește următorul ciclu. Autorii numesc această mișcare „lovitură” (stroke). Șarpele atinge solul alternativ cu partea stângă și cu cea dreaptă a corpului.

Capul a rămas aliniat cu direcția de înaintare, între poziția verticală și o ușoară înclinare laterală, fără să se răstoarne. El accelera în timpul rostogolirii și rămânea aproape nemișcat în timpul loviturii, un tipar pe care autorii îl compară cu mișcarea capului la păsări, asociată cu stabilizarea privirii. La viteze mari, punctul de contact cu solul se muta spre partea din spate a corpului, iar capul rămânea ridicat pe tot parcursul ciclului. Pe scurt, partea din spate se rotește, iar cea din față rămâne stabilizată, fără o separare structurală între ele.

Ce nu arată studiul

Este o comunicare scurtă, bazată pe filmări, nu un experiment cu măsurători repetate pe un eșantion mare: 13 animale, din care unul din specia P. longiceps. Autorii notează că jumătatea de răsucire a corpului la fiecare lovitură nu a putut fi observată direct, din cauza vitezei, ci este dedusă din alternarea poziției corpului. Comparațiile cu păsările și cu șerpii zburători sunt analogii, nu dovezi de mecanism comun.

Lucrarea nu spune nimic despre cum a apărut acest comportament sau cât de des îl folosesc șerpii în libertate, dincolo de observațiile din teren menționate. Autorii leagă ideea doar de faptul că un comportament poate ocoli limite impuse de forma corpului.

Șerpii pitici din genul Pseudorabdion se rostogolesc rapid și își stabilizează capul prin mișcări coordonate ale corpului. Concluziile se bazează pe filmări a 13 animale, deci mecanismul rămâne de confirmat pe eșantioane mai mari.

---

Sursă: Yosuke Kojima (Toho University), Ibuki Fukuyama (Hokkaido University, Kyoto University), Mohamad Yazid Hossman (Forest Department Sarawak), Clement Het Kaliang (Sarawak Forestry Corporation) și Kanto Nishikawa (Kyoto University), „Locomotor kinematics and head stabilization in rolling snakes”, Current Biology 36, R1061-R1063, 19 octombrie 2026, DOI: 10.1016/j.cub.2026.08.057. Popular Science